Stupida ordonanţă „port-mască”

Cât de absurdă şi de nerealistă este ordonanţa „port-mască” se va vedea mai curând decât îşi doresc iniţiatorii săi. De la situaţiile relativ rezonabile - în mijloacele de transport în comun şi în spaţii  limitate - până la cele care frizează stupiditatea nu este decât un pas pe care dictatura sanitară l-a făcut cu naturaleţea cu care a gestionat abuziv şi ineficient întreaga campanie anti-Covid.

Din statistica care ne  priveşte reies câteva lucruri mai clare decât s-ar dori. Că numărul de infecţii este relativ scăzut faţă de alte zone comparabile şi că maladia se propagă în câteva ambianţe clare - spitale, aziluri, colectivităţi cu viaţă socială tradiţională intensă. În rest, cazurile sunt cu totul aleatorii. Nimeni n-a luat virusul în magazin sau pe stradă, sau cazurile de acest fel nu au putut fi puse în evidenţă. Infecţiile în masă s-au datorat unor administraţii incompetente - cazul Suceava este definitoriu - sau în acele instituţii în care criza de materiale de protecţie şi-a spus cuvântul. Chiar şi în aceste condiţii raportul dintre cazurile de infectare identificabile (despre altele vorbim degeaba) şi vindecări este practic neverosimil pentru ceea ce se cheamă o pandemie. Ca să nu mai vorbim de procentul deceselor circa - 1.100 din 17.700 -  în a căror statistică au fost incluse cu naturaleţe situaţiile acute de comorbiditate. Însuşi raportul dintre cei infectaţi şi cei vindecaţi este inferior oricărei alte boli pentru care există evidenţe. Întrebarea ar fi: ce fel de pandemie poate fi aceea în care mai mult de jumătate dintre pacienţi se vindecă după scurte stagii de spitalizare? În ce alte pandemii cunoscute până în prezent s-a mai întâmplat aşa ceva? Câţi bolnavi de ciumă sau de gripă spaniolă au supravieţuit? Cifrele sunt infime.

Este mai mult decât evident faptul că în România nu se înregistrează o pandemie. Cel mult o epidemie a unei boli relativ uşor de tratat, cu excepţia  cazurilor de comorbiditate, al căror procentaj de decese este de peste 80%. Iar într-o astfel de situaţie blocajul  aproape total de peste două luni apare ca o sinucidere economică într-o ţară care şi aşa nu stătea pe roze din acest punct de vedere. Iar continuarea politicilor de izolare şi blocare  ce adâncesc în fiecare zi o criză auto-provocată, tinde să devină un adevărat atentat la siguranţa naţională.

Dar să revenim la „ordonanţa port-mască”. Aceasta este poate ultima zvâcnire prin care oligarhia sanitară instalată la comenzile statului în locul politicienilor autorizaţi (dar nu neapărat competenţi) încearcă să-şi prelungească dominaţia. Printr-o măsură cu evident substrat economic - achiziţiile libere de măşti şi instrumentar de protecţie sunt cel mai înfloritor business al momentului - dar cu eficienţă zero sau aproape de zero. Cine îşi închipuie că vreo câteva milioane de oameni care lucrează în birouri sau spaţii închise vor fi în stare să stea cu masca pe figură câte opt ore, chiar cu scurte pauze? Cine e convins că acestea vor fi schimbate după patru ore de folosire? Cum se va reuşi să se supravegheze eficient măsura, la o asemenea scară, pentru a presupune că este eficientă? Ucazul lui Arafat este de o stupiditate şi de o inutilitate de care sunt aproape sigur că şi el îşi dă seama. Dar nu mai poate da înapoi, după ce două luni de zile ne-a fluturat în faţa ochilor perspectiva apocalipsei corona. Ca să nu mai vorbim despre situaţiile, nu puţine, în care masca va deveni un factor de îmbolnăvire sau de acutizare a unor afecţiuni. Bine că măcar bieţii copilaşi nevinovaţi au fost scutiţi de acest calvar, pe care vor continua să îl îndure victimele izolării „plus 65”.

Legiferarea unor astfel de măsuri este cel puţin lipsită de bun simţ. În sensul că cei cărora le este aplicată în mod obligatoriu sunt consideraţi absolut idioţi, incapabili să judece cu capetele lor cum să se ferească în mod eficient de potenţiale infectări. Este un exemplu de modul în care continuă să fie concepută şi aplicată „politica” de luptă cu o epidemie: în locul concentrării eforturilor pe focare şi pe căile de transmitere, se aplică măsuri formale cu caracter general. Desigur, mai uşor de trasat şi de gestionat decât cele dedicate.