Studentă la Braşov, profesor universitar în SUA

Anca Garcia locuieşte în SUA din 2008, iar de câţiva ani predă la a patra cea mai bună universitate publică din Florida, printre cele mai mari din Statele Unite. Cum îşi aleg studenţii cursurile peste Ocean? Plagiază profesorii în lucrările de doctorat? Într-un interviu pentru Libertatea aceasta face o comparaţie între sistemul universitar american şi cel românesc.
Anca Garcia predă, între altele, literatură medievală la Universitatea din Florida de Sud, în top 10 universităţi publice din Statele Unite după numărul de studenţi, în jur de 50.000 anual, şi pe locul 46 în ce priveşte rezultatele academice. Profesoara s-a mutat din România în SUA în 2008, la câţiva ani după ce a absolvit română-engleză la Universitatea Transilvania din Braşov.
În ţară, a lucrat o perioadă doar în mediul universitar privat, însă în SUA a continuat să urmărească evenimentele despre universităţile de stat de la noi şi a păstrat legătura cu foştii colegi de catedră. În toţi aceşti ani, inevitabil a observat diferenţele dintre cele două sisteme de învăţământ superior.

- De ce aţi ales o carieră universitară în Statele Unite?
- Totul a pornit din România. După ce am intrat la doctorat, am fost asistent universitar la privat, la Sapientia, în Miercurea Ciuc, unde s-au dus mai mulţi colegi de facultate din Braşov. Am predat literatură română şi mi-a plăcut. Apoi, am plecat din ţară pentru că am considerat că e mai bine să mă mut eu aici decât să se mute soţul meu, american, în România. În State mi-au fost acceptate diplomele şi am ajuns să predau destul de repede engleza ca a doua limbă, pentru studenţii internaţionali, la Universitatea de Stat Valdosta din Georgia. Înainte de mandatul prezidenţial al lui Donald Trump, era nevoie de cât mai mulţi profesori. Țin minte că în perioada lui Trump am avut studenţi internaţionali care au luat bătaie sau au fost agresaţi.

- S-a întâmplat în campusul universităţii?
- Într-un bar de lângă campus. Am ajuns, în 2017, de la 150 de studenţi internaţionali la 18, pentru că au optat pentru Canada. Studenţi din România n-am avut, erau mulţi din Turcia, China, Japonia, Brazilia, Mexic. Acum, de când cu alegerile, s-au mai liniştit lucrurile, dar deja a fost afectată imaginea învăţământului american.

- Din ce cauză v-aţi mutat mai în sud, în Florida?
- Soţul meu s-a mutat cu serviciul aici, iar eu am aplicat şi am intrat la doctorat acum patru ani. Mi-a fost oferit şi jobul la University of South Florida, unde predau compoziţie şi literatură medievală, dar şi scriere tehnică şi profesională – pentru care am făcut o serie de cursuri. La universitatea din Georgia ne cunoşteam aproape toţi între noi, aici suntem un departament de sute de persoane, iar pe semestru avem 5.000 de studenţi numai la compoziţie.

„Studenţii mei au joburi full-time, pentru că trebuie să plătească fiecare curs”
- Cum sunt studenţii dumneavoastră, sunt conştiincioşi?
- Un student mi-a scris recent că nu poate să îmi trimită lucrările din cauză că munceşte 80 de ore pe săptămână. Studenţii mei au joburi full-time, pentru că trebuie să plătească fiecare curs. Există burse numai pentru cei din statul Florida şi acoperă cât de cât studiile. Dacă eşti din afara statului, plăteşti mult (n.r. – aproximativ 35.000 de dolari pe an). Este şi o explicaţie culturală, dincolo de costul studiilor: mulţi părinţi îşi pun copiii să lucreze din liceu şi consideră că asta îi pregăteşte pentru viaţă. Studentul român, în general, nu are această povară a serviciului, la noi firesc e să termini întâi facultatea.

„La job nu o să aibă scuza: «Eu sunt inginer»”
- Care consideraţi că este unul dintre principalele avantaje ale învăţământului universitar american, spre deosebire de cel românesc?
- Aici există mai multe opţiuni de cursuri, studenţii şi le aleg pe cele de bază, un anumit număr de cursuri de matematică sau de ştiinţe umaniste, de exemplu, dar sunt şi alte posibilităţi. Se predau, de exemplu, teme medicale în literatură. În România, la Facultatea de Litere, trei ani faci numai cursuri de literatură şi de limbă, ceea ce e OK, pentru că te specializezi. Aici, în schimb, trebuie să alegi cursuri din toată plaja de ştiinţe pentru a primi o diplomă; cei de la inginerie sau business au întotdeauna cursuri de compoziţie.
La business predau scriere profesională şi îi învăţ cum să reacţioneze în scris. Lucrăm cu scenarii, ei trimit memorii, scrisori, mailuri. Cursul îi învaţă pe cei dintr-un domeniu care nu are legătură cu scrisul să se exprime corect, să aibă gândire critică. La job nu o să aibă scuza: „Eu sunt inginer”. De aici porneşte o serie întreagă de probleme de comunicare. Mă uit la legile din România, oamenii care le-au scris nu s-au gândit că trebuie să fie accesibile.  

- În sistemul universitar din SUA există goana după doctorate, cum se întâmplă în România?
- Nu există această fugă după doctorat. Eu m-am înscris pentru că îmi doresc să continui în acest domeniu şi este o soluţie extraordinară pentru a primi un job full-time. Aici, poţi să predai la universitate şi doar cu master. La noi în departament sunt trei sau patru doctoranzi pe fiecare felie, retorică şi compoziţie sau literatură. Lumea face doctoratul ca să aprofundeze un anumit domeniu sau să continue în învăţământul superior, e rezultatul unei munci serioase şi este tratat ca atare.

„Nu înţeleg cum în România plagiatul nu se percepe ca un furt intelectual teribil”
- Aţi avut studenţi care au plagiat în lucrări?
- Da, unul dintre ei a plagiat într-un eseu cum a avut un accident de maşină, de fapt luase de pe internet. Aici sunt daţi afară, dar depinde, totuşi, de abatere şi de profesor. Pe acei studenţi care au plagiat n-am vrut să-i exmatriculez, dar au picat cursul meu. De obicei, studenţii din fiecare stat trebuie să menţină o anumită medie, altfel pierd finanţarea şi nu pot continua studiile.

- Au ajuns în spaţiul public american cazuri de profesori despre care s-a aflat că au plagiat în lucrarea de doctorat?
- Am citit prin ziare de câteva ori, dar în domeniul meu n-am auzit de nimeni care să fi plagiat. Sunt şi membră a unei asociaţii, cea mai importantă în domeniu, un institut al medievaliştilor. Am urmărit-o pe doamna Emilia Șercan şi cunosc situaţia plagiatelor din România. Nu înţeleg cum în România plagiatul nu se percepe ca un furt intelectual teribil.

Experienţa pandemiei
- Cum s-au desfăşurat cursurile online în pandemie la universitatea unde predaţi?
- A fost uşor, chiar şi pentru cursurile face to face (n.r. – faţă în faţă, în engleză) materialele le aveam deja online. Studenţii nu trebuie să care nicio hârtie nici acum, când ne-am întors în universitate. Unii studenţi din Europa şi din ţări ca Vietnam m-au rugat să îi las să plece acasă şi lucrează de acolo. Pentru predarea online am făcut un curs special şi am certificat, am aflat despre accesibilitate, cum să am grijă ca toţi studenţii să vadă ceea ce pun online, să am grijă ca totul să fie explicat în aşa fel încât să se poată înţelege uşor, să aibă grila de corectare. Erau şi informaţii despre confidenţialitate, să nu public cumva notele.
E important ca toată lumea să aibă acces la educaţie, există şi un birou de unde primim indicaţii cum să-i ajutăm pe studenţii bolnavi sau cu dizabilităţi, de la felul în care urcăm materialele online până la a-i lăsa să lucreze mai mult decât pe ceilalţi.

La noi, la ei
- Există o perioadă a anului când studenţii se pregătesc mai mult, cum e la noi sesiunea?
- De obicei, sfârşitul de semestru e mai intens, ca acum, din noiembrie până la începutul lui decembrie. La cursul de literatură pe care îl predau cerinţa este să treci prin cât mai multe genuri literare: poezie, proză şi teatru. Am pus romanele la început de semestru, când ştiu că au mai mult timp să citească şi la sfârşit, teatrul, la care au mai puţin de lucrat. În România baza sunt examenele, dar aici studenţii primesc note în fiecare săptămână, au proiecte de făcut şi totul se cumulează. La sfârşit de semestru, pentru cursul meu au un ultim proiect în colaborare.

- Studenţii dumneavoastră vă consideră o profesoară exigentă?
- Depinde, pe internet se plâng că îi pun să citească mult. Sunt destul de dură când vine vorba de note, dar nu excesiv. În general, încerc să îi înţeleg pe studenţii mei când au probleme şi să îi cred. E o relaţie mai umană între studenţi şi profesori. În România, de exemplu, nu poţi să spui ca profesor universitar că nu ştii ceva, dar aici da, te documentezi pentru data viitoare. În învăţământul american suntem toţi pe feliile noastre, ca medievalistă nu am de ce să-mi dau cu părerea despre Shakespeare. Și chiar dacă eşti specialist în literatură contemporană, e foarte OK să nu fi citit toate romanele. În România, dacă nu ştii tot, pari incompetent.