Stilul e omul

O parte însemnată a traseului de ascensiune politică a lui Traian Băsescu se datorează presei. Aliat aproape natural al oricărei opoziții, presa a fost alături de primarul general al Capitalei de-a lungul relației sale tensionate cu puterea pesedistă, amplificând fiecare semnal dat de acesta și făcându-l credibil. I-a fost alături și în demersul prezidențial, când a reușit să întoarcă scorul într-o singură după-amiază, într-o manieră care stârnește și astăzi controverse. Pentru Traian Băsescu surpriza a venit - la fel ca și pentru Emil Constantinescu, cu opt ani înainte - în momentul în care tonul general al presei nu i-a mai fost în totalitate favorabil și când a devenit o țintă a tirului critic. Șocat, a adoptat o tactică de riposte și de atacuri care au tensionat relația până la a deveni critică. S-a regăsit în această abordare o caracteristică dominantă a personalității noului președinte-jucător: aceea de luptător, de persoană nedispusă să facă pasul înapoi și să recunoască ceea ce alții califică drept greșeli sau gafe. Cele 22 de luni de exercițiu în funcția de președinte sunt, de fapt, o istorie de conflicte, mai ușoare sau mai acute cu „nedreptățile” pe care le-a suportat din partea unui mediu pe care stilul său l-a incitat în permanență. N-a existat, practic, atac sau critică rămasă fără răspuns. N-a existat acuză fără contraacuze. Explicațiile au lăsat tot mai des loc atacurilor tăioase și, nu rareori, într-o manieră mai puțin urbană. A devenit aproape un tic ca orice emisiune de televiziune care abordează subiectul prezidențial să se bucure, automat, de dreptul la replică prezidențial. Un drept la replică din care nu lipsesc expresiile tari, marinărești. Pentru un anumit tip de a face presă, președintele este interlocutorul ideal. Cel care „leagă” jocul. Spre deosebire de premier. Tăriceanu a fost, poate, cel mai atacat, cel mai criticat, cel mai ironizat politician român. În stilul său propriu, a încasat cu calm, fără a reacționa nervos. A lăsat lucrurile, practic, să treacă pe lângă el. Metoda s-a dovedit eficientă. În absența „cârligului” pe care-l putea oferi replica sa, „partidele” se încheie cu scoruri albe. Iar premierul își vede de treburile sale, nepierzând nici timp și nici energie în dezbateri sterile. Vi-l imaginați pe premier dând buzna, telefonic, în vreun talk-show și făcându-l „lichea” pe cel care-l critică? Niciodată. La fel cum nu vi l-ați putea imagina pe președinte tăcând mâlc atunci când e provocat. Chestie de temperament. Și de abordare. Care este cea corectă și care nu? E greu de spus, atâta timp cât reacția face parte din stil. Iar stilul e omul...