"Statul de drept" v/s Voiculescu

Cu siguranţă că Dan Voiculescu nu este un sfânt - cum nu este nici unul dintre politicienii actuali, pentru simplul motiv că politica implică compromisuri de toate felurile şi nu doar. Făcută doar de personaje integre – de genul Monicăi Macovei (?!), aceasta ar conduce la blocaje şi la (re)apariţia totalitarismului, ai cărui muguri îi putem deja decela în evoluţia „deceniului ratat”.
Dar ce se întâmplă în ultima vreme îmi aminteşte cu prisosinţă de campaniile de pe vremuri: cele în care într-un concertat „efort colectiv” albul se transforma, dintr-un condei, în negru şi personajul luat în vizor îşi putea lua adio de la existenţa sa socială. Uneori nu doar la aceasta...
Dan Voiculescu a fost, încă de la început – al „deceniului” – un ghimpe pentru noua putere instalată odată cu Traian Băsescu. Însuşi faptul că acesta n-a putut deveni efectivă decât odată cu târgul „soluţiei imorale”, când preşedintele a fost nevoit să ceară sprijinul lui Voiculescu prin intermediul lui Copos (pentru a-l ponegri de zor după ce l-a obţinut) explică obstinaţia cu care l-a transformat într-un veritabil inamic public. Apogeul l-a constituit prima suspendare a preşedintelui din 2007, orchestrată practic prin intermediul grupului media al mogulului, de unde a început şi prigoana mai mult sau mai puţin subtilă prin intermediul câtorva dintre instituţiile încă de pe atunci „verticale”. În cazul lui Voiculescu, Băsescu a aplicat „metoda Năstase”: „Băieţi, căutaţi, ceva trebuie să iasă”. Şi a ieşit, aşa cum poate să iasă în cazul aproape oricui. Principala ţintă au devenit afacerile mogulului – nici mai corecte şi nici mai incorecte decât ale majorităţii oamenilor de afaceri nevoiţi să-şi susţină politic afacerile – din care cea mai la îndemână a apărut privatizarea ICA. O privatizare făcută după tipicul tuturor privatizărilor din ţara asta, pe care DNA nu are timpul şi resursele umane să le ia la mână. Şi atunci dă cu banul. Tactica de tergiversare aplicată de Voiculescu nu este nici ea mai morală sau mai imorală decât altele. Este tactica omului încolţit care caută orice soluţie ca să scape. Dacă statul e dotat cu oameni incompetenţi sau corupţi, scapă. Dacă nu, nu. Oricum, dosarul îşi urmează cursul sinuos printre toate paragrafele prevăzute în codul penal şi va ajunge, desigur, la un capăt.
Ceea ce mi se pare profund incorect este campania dezlănţuită în ultimele zile, în care „inamicul” este atacat din toate părţile. Cel acuzat de a manipula instituţiile statului prin intermediul grupului său media este atacat prin... grupurile media controlate de prietenii preşedintelui, cu nimic mai buni decât el. Recenta acuzaţie de şantaj pentru obţinerea de publicitate este de tot râsul. Odată, pentru că toate grupurile media acţionează în acelaşi mod pentru a obţine fondurile care le permit să supravieţuiască: de la munca de convingere până la influenţarea cu mijloace mai mult sau mai puţin subtile. Procedurile sunt cunoscute de către toate departamentele de profil şi nici unul nu face excepţie de a le aplica. Cine-şi închipuie că Voiculescu punea mâna pe telefon şi-l şantaja pe un Nelu Iordache, de pildă (care plictisit de atâta stat la răcoare ar spune orice) face parte din aceeaşi categorie cu cei care cred că Băsescu îi cheamă la telefon pe procurori şi le spune ce dosare să instrumenteze. Bomboana pe coliva acestei veritabile terori o constituie confiscarea armei de vânătoare şi a cartuşelor deţinute de mogul cu autorizaţie în regulă. Vezi bine, se încearcă a se sugera, pentru a evita un nou episod Năstase într-un caz în care „statul de drept” s-a antrepronunţat cu prisosinţă prin doamnele Stanciu şi Kovesi. Ca să nu mai vorbim despre „apostolul” independenţei justiţiei...