Stand-up comedy: Olteanul şi Ardeleanul

Întrebarea – şi mirarea – Laviniei Şandru din primul episod al serialului „Olteanul şi Ardeleanul” ar putea deveni un motto al acestei ediţii a confruntărilor finale dintre candidaţii la preşedinţie: cum adică, să vrei să fii preşedinte, fără să fi mers vreodată la Cernăuţi şi la Chişinău? Ei bine, Iohannis n-a fost. S-a mulţumit cu Sibiul său natal. În timp ce Ponta a făcut potecă spre Chişinău, iar pe la Cernăuţi tocmai a dat o raită. De aici se poate înţelege foarte lesne cine are şanse – şi dreptul – de a fi preşedinte şi cine nu.

Cea de-a doua confruntare, de la B1TV s-a desfăşurat în tonul primeia. De o parte – Olteanul cu minte vioaie şi verb alert, cu tupeu şi cu aplomb – de cealaltă Ardeleanul cumpănit, scump la vorbă, imun la metafore şi nefiresc când o mai ia pe panta mitocăniei. Un spirit sintetic în faţa unuia analitic. Dacă în primul episod, Johannis s-a lăsat atras în cursa statisticii, de către un Ponta care se simte printre cifrele – pe care le are la îndemână – ca peştele în apă, în cea de-a doua a reuşit să impună un curs mai pragmatic, punând în faţă principiile. A rezultat o discuţie mai civilizată, mai puţin colţuroasă, dar încă departe de ceea ce ar trebui să fie o analiză competentă a profilului prezidenţial.

Care profil nimeni nu prea ştie cum trebuie să arate. În nici un caz ca cel al lui Băsescu. Dar, poate, nici ca cel al lui Iliescu, care a impus modelul originar. Dealtfel, nimeni nu se naşte cu „bastonul” de preşedinte în raniţă, fiecare trebuie să-şi croiască propriul drum spre această demnitate. Ponta s-a dovedit mult mai îndemânatic pe acest traseu, a câştigat redută cu redută, învingându-l într-o luptă aproape dreaptă pe tiranul Geoană, ca să ia conducerea partidului, atrăgându-l de partea sa pe prietenul tiranului pentru a constitui un front comun împotriva celui pe care l-a îngenuncheat obligându-l să facă ceea ce se jurase că nu va face nici mort. De aici până la vârf mai era doar un obstacol, care însă s-a dat politicos la o parte, lăsându-i drum liber. (Aţi înţeles că era vorba despre Antonescu). Acelaşi personaj s-a dat, dealtfel, la o parte şi din calea Ardeleanului, pe care l-a invitat mai întâi la masa liberală, lăsându-l apoi, în mod inexplicabil, să comande meniul.

Ascensiunea lui Iohannis a fost mai puţin comună. Omul potrivit părea mulţumit de locul potrivit în care se află. N-a rezistat însă tentaţiei de a-şi depăşi pragul de (in)competenţă, când a fost propus ca premier – funcţie care, probabil, i s-ar fi potrivit mai bine decât cea de preşedinte. S-ar fi mulţumit, la o nouă strigare şi cu cea de vicepremier, dar valul schimbărilor l-a luat şi l-a purtat mai întâi spre vârful unui partid în care nu era prieten cu nimeni şi, mai apoi, spre statutul de candidat la preşedinţie. Această aspiraţie finală se loveşte însă de un obstacol major: incongruenţa dintre caracterul personajului şi caracterele anturajului. Pentru că aceasta rămâne marea problemă a Ardeleanului: inexistenţa unei echipe cu care să poată comunica. De la care să poată extrage soluţii care să i se potrivească şi cu care să combată eficient. Din păcate (pentru el), Johannis n-a reuşit să echilibreze scorul nici în repriza a doua...