Stănculescu și Chițac

Este clar: cei doi generali - unul de 86 de ani și altul de 80 - au fost condamnați definitiv pentru reprimarea Revoluției. Vor ieși din pușcărie, teoretic, la 101 și 96 de ani. Când vor fi trecut, de la ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989, 34 de ani! Și când foarte puțini vor fi cei care își vor mai aminti, din propria experiență, ce a însemnat acest moment de istorie. O parte a opiniei publice - nu știu cât de mare - va fi satisfăcută. S-a făcut dreptate - o spun cei care mai merg la mormântul unui membru de familie sau prieten sau care n-a mai apucat să vadă ce înseamnă libertatea și democrația. O altă parte va fi, probabil, șocată de îndârjirea cu care acești doi oameni au fost urmăriți, și, până la urmă, înfundați. Nu puțini însă sunt cei care se întreabă încă ce fel de justiție s-a făcut, cu ce fel de instrumente a lucrat aceasta. Și aici mi se pare că stă „cuiul” întregii povești: din toate punctele de vedere, la această condamnare definitivă s-a ajuns cu mijloacele justiției de tip ceaușist! Pentru că cei care au instrumentat cazul au lucrat cu mijloacele și metodele tipice acestei justiții, în care argumentele nu prea trebuie demonstrate, iar inculpatul este dinainte condamnat. Tema acestei sentințe are un sens mult mai larg. Până la urmă, nu este vorba atât despre Chițac și Stănculescu, cât despre miza momentului, despre ce s-a pus în joc atunci. Victoria Revoluției nu este un fapt palpabil, atâta timp cât nu există, nu se identifică cel sau ceea ce a învins aceasta. În 1989 am avut a o confruntare inegală - și deci, puțin credibilă - între o majoritate covârșitoare și o minoritate greu de identificat. Pe lângă Nicolae și Elena Ceaușescu mai trebuia să fie ceva. Și aceștia au fost Chițac și Stănculescu. Puteau să fie alții. Gușă, de pildă, era un candidat sigur la pușcărie, dacă nu-l lua Dumnezeu la el, mai devreme decât justiția. Dintre toți cei care au purtat responsabilitatea pentru sistemul represiv și totalitar instaurat în România, s-au găsit doi acari. Pentru ce se întâmplă într-o Revoluție - care nu mai respectă nici o regulă, nici o lege, pentru că altminteri n-ar mai fi revoluție - s-au aplicat instrumentele specifice regimului doborât. Cred că Ceaușescu, dacă supraviețuia, ar fi fost mândru de performanța justiției care, la 19 ani de la Revoluție dă și consfințește o sentință politică. Nimeni nu mă va convinge că Stănculescu și Chițac nu devin, în mijlocul unui ciclu democratic, deținuți politici. Că nu ei sunt cei care plătesc pentru orgoliile și concurența dintre diferitele aripi ale beneficiarilor la vârf ai Revoluției - cei care s-au autolegitimat prin ea și cei care au întârziat la masa festivă a beneficiilor. Și-mi este teamă că prin această decizie, Justiția Română își adaugă încă o piatră de moară la picior - pentru că un recurs la Haga nu va putea să nu le dea câștig de cauză generalilor, pentru modul în care a fost administrată întreaga poveste - într-un moment în care numai de așa ceva nu aveam nevoie. Când persistă multe alte motive, care să acționeze clauza de salvgardare.