Stan şi Bran - neorăzboiul rece!

Dacă acceptăm ideea lui Ponta, că Blaga şi Johannis sunt "Păcală şi Tândală" ai politicii româneşti, ar trebui să fim de acord şi cu "parteneriatul" acestei definiţii: tot un fel de "Păcală şi Tândală" apar pentru cei din tabăra adversă Ponta şi Dragnea.
Ciudat este că nu prea suntem în stare să definim cuplurile politice alfel decât în mod peiorativ. Băsescu şi Boc au fost Don Quijote şi Sancho Panza; Băsescu şi Udrea - conu Zaharia şi coana Joiţica; şi lista ar putea continua.
Principalul motiv al acestui tip de percepţie ţine de faptul că politica, în general, nu ne oferă repere de seriozitate. Ba din contră. Marea majoritate a personajelor par extrase din cărţile cu bancuri şi poveşti. Pentru că prestaţiile lor se înscriu, sistematic, în acest registru. Coabitarea dintre preşedinte şi premier pare desprinsă din Walt Disney, sub forma unei neîntrerupte hârjoane între Tom şi Jerry -spectacol funambulesc cu cucuie dar fără învingător. Atacurile şi ripostele dintre ACL şi PSD ne evocă celebra peliculă cu Stan şi Bran, vânzători de brazi, în care aceştia distrug într-o veselie casa unui cumpărător refractar, care la rândul său le distruge maşina.
Trăim periculos, la limita dintre comedie şi dramă. În timp ce în jurul nostru prinde contur tragedia. O tragedie pe care o receptăm în acelaşi mod uşuratic- simpatic referindu-ne la "omuleţi verzi".
Preşedintele nostru a descoperit cu satisfacţie rolul pe care ni-l rezervă istoria, de "jandarm ciberneric" al văzduhului ucrainian, rol care chiar că ni se potriveşte cu câţi hackeri talentaţi avem şi cu ce dotări militare ne lipsesc. Băsescu a plecat spre Cardiff încântat de idee şi sunt singur că va face toate diligenţele pentru a ne consolida această poziţie comodă.
La Cardiff se joacă însă o piesă importantă cu cea mai prestigioasă distribuţie internaţională şi cu noi în loc de decor. Acolo se va statua noua fază în care intră lumea: cea a neorăzboiului rece. Oricât de absurdă poate să par reintorcerea la un trecut regretabil, pasul părea aproape de neevitat. Orgoliile sunt, ca întotdeauna, mai puternice decât raţiunea. Vânzătorii de brazi sunt gata să purceadă la demolarea imobilului celor care le înţeapă cu talent cauciucurile maşinii. Deşi logica spune limpede că confuntarea - la limita războiului- este cea mai rea soluţie, nimeni nu acceptă să facă pasul înapoi. Panslavismul lui Putin se loveşte de aspiraţia Occidentului de a pune piciorul în pragul casei acestuia. Este mai greu să explice acum ce vrea NATO în Ucraina, într-o acţiune similară, poate, că instalarea rachetelor lui Hrusciov în Cuba. Logica echilibrului global spune că ambele tabere ar fi trebui să-şi conserve o zonă de siguranţă. Faptul că Occidentul n-a dorit să rateze şansa pe care i-o oferea Euromaidanul a condus direct la procesul de eroziune (fără cale de întoarcere) al unei naţiuni eterogene. Un armistiţiu în condiţiile unor sancţiuni moderate ar putea fi calea spre negocierea unei soluţii paşnice între părţi - separatiştii trebuind a fi, în aceste condiţii, consideraţi parteneri de dialog, cum au fost consideraţi de pildă kossovarii. Pentru asta este nevoie de dramul de realism şi luciditate pe care toate naţiunile şi-l pierd în momente critice.