Spitalul de Arşi - excepţia care confirmă regula!

A devenit un loc comun ca oridecâteori este dată în vileag o activitate infracţională organizată, să ne întrebăm dacă este o excepţie sau dacă face parte dintr-un sistem care afectează întreaga societate. Nu întâmplător, poate, în ultimii ani au fost puse în evidenţă mecanisme ample de fraudare a banului public ce au vizat cele mai importante sectoare bugetare ale statului: în învăţământ, în sănătate, în protecţia socială, în armată… Adică în acele domenii care niciodată nu se ajung cu banii alocaţi de la buget, devenite un soi de găuri negre.
Paradoxal, o parte dintre cei implicaţi în aceste activităţi, deşi insuficient plătiţi, dau semne evidente de prosperitate. Medici, profesori, funcţionari publici cu grad înalt, ofiţeri superiori, aglomerează sălile tribunalelor în dosare care vorbesc despre sume exorbitante. Avem de-a face cu tiparul clasic al corupţiei care adună laolaltă instituţii sărace cu servitori al căror mod opulent de trai nu mai este nici măcar ferit de ochii publicului. Asistăm la defilarea prin faţa camerelor de luat vederi a unor medici – buni profesionişti, dealtfel, care depozitează la domiciliu sute de mii de euro obţinuţi prin exercitarea unor prestaţii promovate cu logistica spitalelor publice şi cu fraudarea bugetelor caselor de sănătate – cum s-a văzut la Spitalul de Arşi, unde operaţiile estetice se făceau pe bandă rulantă, într-un sistem foarte bine pus la punct. Stau şi mă întreb, şi de data aceasta, cum de nu a sesizat nimeni – dintre cei care ar fi trebuit să o facă – aceste discrepanţe? Cum era posibil ca un întreg spital să fie pus în slujba intereselor private, fără ca acest lucru să ridice semne de întrebare?
Un posibil răspuns ar veni din faptul că ceea ce s-a întâmplat la Spitalul de Arşi nu este un fenomen izolat. Practic, la mai toate spitalele cu pretenţii şi cu specialişti calificaţi, primează interesele personale. Instituţia publică devine o gazdă primitoare a prestaţiilor personale. Fondurile puse la dispoziţie se cheltuiesc pentru cu totul alte scopuri decât acela de a pune la dispoziţia populaţiei o asistenţă corectă. În timp ce bolnavii adevăraţi sunt nevoiţi să-şi aducă de acasă sau să cumpere medicamentele şi consumabilele necesare, cei care plătesc prin plic beneficiază de aceste resurse. Este rezultatul unui climat de toleranţă şi indiferenţă care a făcut ca aceste mecanisme să se generalizeze şi să domine peisajul. Atunci când fostul ministru al Sănătăţii, Nicolăescu, a încercat să separe activităţile publice de cele private ale medicilor s-a iscat o adevărată furtună pentru că o asemenea măsură ar fi afectat pe prea mulţi dintre cei care la spitalul de la care iau leafă fac doar act de prezenţă, dedicându-se consultaţiilor şi tratamentelor de la clinica privată.
Alţii – cum s-a văzut din povestea de la Spitalul de Arşi – nici măcar nu mai fac diferenţa, “privatizând” practic instituţia şi resursele sale, încasând la grămadă şi leafa şi “ciubucurile”.
Idealul unei societăţi care se vrea curată şi funcţională nu este să umple puşcăriile de corupţi şi de infractori, ci să creeze cadrul necesar pentru a limita aceste fenomene. Şi probabil că Băsescu are dreptate când afirmă că proiectul Legii Sănătăţii a picat pe mâna unor interese care au reuşit să manipuleze opinia publică în direcţia conservării unui statu-quo convenabil pentru anumite categorii de persoane.