Spitalele din Braşov, centre de multiculturalitate. Din ce în ce mai mulţi pacienţi din Africa sau Asia. Simpli muncitori care nu au auzit de engleză şi cu care medicii n-au pe ce limbă să vorbească

Ţara noastră începe să semene tot mai mult cu ţările din Vestul Europei, cel puţin în marile oraşe şi cel puţin în privinţa unui aspect: avem tot mai mulţi muncitori străini, veniţi din Africa sau, în special, din Asia. Aceştia sunt şi ei oameni cu diverse nevoi şi probleme şi nu ne-am gândit dinainte chiar la toate. De exemplu, medicul Dan Grigorescu pune pe tapet problema acestor muncitori atunci când ajung la urgenţă sau pe patul de spital. Cei mai mulţi dintre ei sunt de prea puţin timp în România încât să fi învăţat limba noastră, iar la simpli muncitori nici de engleză nu poate fi vorba. Astfel, când aceştia ajung la spital de urgenţă, nimeni nu poate comunica cu ei, încât actul medical este unul mult mai dificil decât de obicei.
„În acest moment, la noi, în secţia chirurgie plastică din spitalul de urgenţă Braşov, sunt internaţi, printre (şi aşa prea) mulţi alţi pacienţi, unul din Venezuela, unul din Vietnam şi unul din Bangladesh. Toţi în calitate de urgenţe. Toţi în urma unor accidente de muncă, declarate sau nu, după caz. Toţi necunoscători de limbă română sau de o alta de circulaţie (n.r. din fericire pentru cel din Venezuela, el este vorbitor nativ de limbă de circulaţie internaţională). Toţi beneficiind de gratuitate a tratamentului, fie prin forţa asigurării (declarativ) plătite de angajator, fie prin încadrarea într-una din patologiile de urgenţă a celor fără asigurare.. Semnificaţii nou-apărute în cadrul acestei noi paradigme? Gârlă!
1. Pentru că nu sunt asistaţi de traducători, se încalcă legea consimţământului informat prin imposibilitatea de a-l obţine.
2. Tot din lipsă de translatori, medicina, din caracterul ei uman, se transformă în medicină cu caracter cvasi-veterinar (!!!), anamneza smulgându-i pacientului cu privirea goală aţintită în zare, o reacţie constând maxim în ochi daţi peste cap sau într-o ridicare succesivă de umeri.
3. Paturile ocupate de ei devin indisponibile pentru concetăţenii noştri sosiţi în UPU la puţin timp după aceştia, puşi în situaţia de a fi trimişi acasă «din lipsă de locuri» sau de a fi «cazaţi» în alte secţii din spital.
4. Accesul la serviciile din ambulatoriu de după externare devine aproape imposibil în lipsa documentelor emise ulterior de medicii de familie, pe care «internaţionalii» nu îi au.
5. Ca să nu mai vorbim despre strategia scăderii numărului de paturi/suta de mii de locuitori, care, aplicându-se mecanic în toate zonele ţării, nu ţine seama de apariţia noilor aglomerări de populaţie «importată», fie din interiorul ţării, dar mai ales din exteriorul ei.
Aşa că începe să devină urgentă o nouă analiză a nevoii de servicii de sănătate publică la nivel naţional (deci şi la Braşov), astfel încât să se cam ia resurse (citeşte «paturi») de la unii care nu le folosesc şi să se aloce celor care au nevoie şi nu mai răzbesc! Că, altfel, degeaba îţi vor schimba anumite spitale şi secţii de specialitate caracterul de importanţă regională în acela de «importanţă mondială», pentru că, în lipsa resurselor, vor cădea în genunchi, răpuse de prea multă muncă şi de prea puţine condiţii! Sau poate greşesc eu?”, se întreabă doctorul Grigorescu.
Acuma, medicul mai şi exagerează, deoarece ştim că toţi colegii lui sunt nu numai doctori, dar şi români, astfel că reuşesc să se înţeleagă cu oricine prin inteligenţa nativă, însă este mult mai greu să comunici cu o persoană care nu vorbeşte nici măcar o limbă pe care o cunoşti şi să afli ce simte, ce îl doare sau ce probleme de sănătate a mai avut în trecut. Probabil că, în timp, şi aceste probleme vor dispărea, când unii dintre copiii imigranţilor sosiţi acum vor ajunge medici în spitalele braşovene. Până atunci, însă, ce facem?