Spiritul de castă

E clar că pentru membrii CSM-ului, Chiuariu nu e cu nimic mai bun decât Macovei. Se schimbă doar butonul de comandă: dacă în cazul lui Macovei butonul era la Cotroceni, în cazul lui Chiuariu este la Palatul Victoria. Lipsa de sinergie dintre administratorul numit al treburilor justiției și corpul profesional este una profundă și ea se va manifesta, probabil, și de aici înainte, cu aceeași vigoare. Spectacolele de contre publice, oferite de Monica Macovei si Dan Lupașcu, în precedenta magistratură, nu aveau la origine vreun diferend personal sau vreo abordare diferită, ci priveau exclusiv rezistența la ingerințele din afară în treburile breslei. În ciuda diferențelor mari de statut și de abordare publică dintre cele două categorii principale ce formează breasla - judecătorii și procurorii - atunci când cineva din afară încearcă să facă o breșă, sistemul reacționează. Din votul CSM-ului de joi s-ar putea trage concluzia că, brusc, procurorul Doru Țuluș a fost luat în brațe de totalitatea acelorași membri care efectuaseră cercetarea din care reiese clar, limpede că acesta se făcea vinovat de abateri, în esență, grave pentru profesia sa. Schimbarea procurorilor în mijlocul anchetei nu este doar o măsură administrativă, ea poate însemna multe lucruri, între care și o invitație mai mult sau mai puțin discretă la modificarea abordării. Necomunicarea soluțiilor este și aceasta un fapt ce poate avea consecințe greu măsurabile. Atunci când un om - procurorul - dispune de viața și de cursul vieții altor oameni, nici un fel de aproximație nu este admisibilă. Cu atât mai puțin din partea unuia cu o funcție atât de importantă. CSM-ul a realizat, însă, un lucru: că setea de dreptate a ministrului Chiuariu are și o motivație ascunsă, aceasta constând în eventuala protejare a unor cazuri abordate cu prea multă sârguință de către oamenii lui Tuluș. Și atunci s-a încercat împăcarea și a caprei și a verzei. Întâi i s-a dat satisfacție ministrului, redactându-se un raport suficient de sever și de documentat, pentru ca mai apoi să i se refuze acestuia satisfacția deplină, atenționându-l că radicalismul nu este o soluție agreată. Cazul Țuluș este reprezentativ prin felul în care o branșă împărțită între persoane inamovibile (judecători) și altele, lăsate la îndemâna jocului administrativ și politic, încearcă să se protejeze, indiferent de condițiile și interesele de moment. Și care mai pune în evidență un lucru: că, prin neclaritățile care rezidă în statutul său, instituția procurorului rămâne deosebit de vulnerabilă atât la ingerințe din afară, cât și la depășiri frecvente ale cadrului legal în cursul cercetării. Ceea ce a făcut rolul CSM-ului nu este, pentru moment, decât un paleativ.