Spiritul Crăciunului

Televiziunile au făcut şi un lucru bun în această perioadă. Au adus în faţa spectatorilor cazuri, situaţii în care se zbat năpăstuiţi ai soartei, în special copii, lipsiţi de cele mai elementare atribute ale copilăriei. În ultimii ani s-a produs un fenomen aparte: transferul atenţiei dinspre zona tradiţională a copiilor orfani, aflaţi în instituţii de profil, înspre cei cărora faptul că au o familie nu le face cu nimic viaţa mai uşoară. Mai ales când această familie este răspândită prin diferite colţuri ale Europei, în căutarea unor slujbe sau a unor soluţii de viaţă.

Zeci de mii de copii, lăsaţi în grija unor bunici fără putere sau a unor rude fără posibilităţi, trăiesc un veritabil coşmar în care lipsurile materiale se împletesc cu suferinţele psihice. Copii care nu şi-au mai văzut părinţii de ani de zile, care nu mai ştiu nimic despre aceştia, tânjesc după o vorbă bună, un gest de tandreţe, o jucărie care să le aline singurătatea. Este, poate cea mai mare dramă modernă a acestui popor care va împinge spre maturitate o generaţie afectată în cele mai intime resorturi ale sale. Nu puţine dintre rarele cazuri prezentate pe micul ecran au avut parte de finaluri fericite: oameni cu inimă, au dus către căminele acestora bunuri de care aceştia aveau nevoie şi care le-au făcut viaţa mai suportabilă pentru aceste zile ale finalului de an. Sentimentul carităţii este prezent în conştiinţa noastră şi, măcar odată în an, dorim să ne împărtăşim bunăstarea cu cei cărora le lipseşte.

Ce se întâmplă însă cu aceşti copii după ce trec sărbătorile? Se întorc la existenţa plină de lipsuri şi frustrări, pentru că ceea ce au primit drept cadou se sfârşeşte, inevitabil. Şi poate că în acest fel eforturile care se fac sunt lipsite de reala consistenţă pe care ar trebui să o aibă caritatea.

O societate responsabilă n-ar trebui să se bazeze pe aceste gesturi izolate. O societate care-şi asumă soarta membrilor săi ar trebui să-şi construiască temeinic instituţiile prin care să poată veghea la traiul decent al celor pe care viaţa i-a lipsit de instrumentele şi abilităţile necesare. O societate responsabilă ar trebui să facă să funcţioneze această instituţie 365 de zile din an, şi nu doar în cele câteva care marchează sărbătorile.

Instituţia carităţii trebuie să capete consistenţă şi funcţionalitate. Cei pe care împrejurările şi abilităţile proprii i-au ajutat să deţină un standard de viaţă ridicat au datoria morală de a întoarce ceva din condiţia lor către societatea care le-a oferit şansa să prospere şi să se afirme. Aici ar trebui să funcţioneze mai degrabă adevăratul parteneriat public-privat, nu doar la construcţia de autostrăzi şi mall-uri, şi este de datoria guvernanţilor să pună în operă, printr-o legislaţie adecvată, aceste instituţii.

Altminteri ne vom înduioşa la fiecare sfârşit de an de soarta tristă şi nemiloasă a unora dintre semenii noştri, cărora prinosul nostru nu le poate alinia cu adevărat durerea şi frustrările.

“Spiritul Crăciunului” ar trebui să se regăsească în politica de fiecare zi a unei societăţi care să vrea a fi civilizată.