Spiritul Banatului

După o matură chibzuinţă, de vreo 20 de ani, timp în care s-a dedicat cu febrilitate profesiei, un bun prieten de-al meu, printre puţini pe care îi am între colegii de breaslă, a decis să legifereze relaţia cu aceea care i-a stat alături, şi la bine, şi la mai puţin bine, în toată această perioadă. Aşa că am primit şi acceptat cu bucurie (deşi nu mă omor după asemenea festivităţi) invitaţia de a le fi alături la căsătoria ce urma să aibă loc acasă la ei, în capitala Banatului.
Din episodul caracterizat prin bun gust, rafinament şi măsură, un lucru mi-a reţinut cu deosebire atenţia: ceremonia civilă şi cea religioasă au fost comprimate pentru o durată rezonabilă şi s-au efectuat la chiar locul de desfăşurare a nunţii propriu-zise, într-un elegant local de pe malul Begăi. Deşi mirii sunt de etnie maghiară şi de religie catolică, pastorul oficiant a oferit o veritabilă lecţie de toleranţă şi de bun simţ: „Tatăl nostru” a fost rostit în latină, română şi maghiară şi, ca un semn de respect pentru asistenţa în care se aflau invitaţii de diferite naţionalităţi, scurtul mesaj adresat mirilor a fost făcut în limba română.
Am simţit nevoia să îl felicit pe prietenul meu pentru modul în care a rezolvat această situaţie care putea să devină oricând o problemă. Nu trebuie să te miri – mi-a răspuns el. E spiritul Banatului.
Şi mi-am amintit că în copilăria petrecută în cel mai vestic oraş al ţării, populat de oameni aparţinând unor etnii diferite – români, unguri, şvabi, sârbi, bulgari şi... olteni – unul dintre obiceiurile respectate cu stricteţe era acela de a-l saluta pe cel cu care-ţi încrucişai drumul în limba sa, el răspunzându-ţi în a ta. Că toată lumea de acolo reuşea să comunice în limbile reprezentate, neconstituind o dificultate să-ţi aproprii bagajul lingvistic necesar. Dar, cel mai important şi interesant mi se pare că în localitate nu se constituiseră, în timp, ghetouri, că pe aceeaşi stradă locuiau şi români şi şvabi şi unguri, şi că în cartierul care purta dintr-o vechime neidentificabilă numele de „comuna germană” găseai reprezentanţi ai tuturor naţiilor, inclusiv ţigani, care acolo reuşiseră să se insereze social cu un succes neaşteptat. Nu-mi amintesc ca pe acolo să fi fost vreodată tensiuni etnice – nici măcar când şvabii au fost aruncaţi dintr-o parte în alta de evoluţiile de dinainte şi de după război. Doar atunci când, spre deosebire de alţii, ei au putut să plece (fugind peste graniţă, pe la sârbi, sau „cumpăraţi” de rude) în Germania, faptul a născut o oarecare gelozie din partea celor care nu aveau o astfel de şansă.
Spiritul Banatului este o moştenire istorică valoroasă pe care ar trebui nu doar să o păstrăm, dar şi să o putem generaliza, peste tot unde intoleranţa şi aroganţa duc la discriminare şi tensiuni inutile.