Spectrul Irakului în Siria

Vicepreşedintele Biden, exprimându-şi „lipsa de îndoială” faţă de utilizarea de gaze toxice de către armata siriană, semăna izbitor cu Colin Powell, derulând, la ONU, fotografiile făcute de CIA în care se presupunea, la fel de „fără îndoială”, că ar fi fost arme irakiene de distrugere în masă. Cred că această imagine, difuzată pe mapamond la o oră de vârf, a fost elementul care a generat fisura din zidul occidental anti-sirian, lăsându-i pe americani singuri în faţa deciziei. Cameron cred că a fost mulţumit, în sinea lui, că parlamentul britanic a votat împotrivă, altminteri ar fi fost nevoit să meargă la război ca şi Tony Blair, dus de mână de marele frate american. A dat înapoi şi Franţa, cea atât de dispusă să sprijine orice opoziţie din fostele sale colonii şi care a întors brutal şi unilateral balanţa în favoarea insurgenţilor din Libia.

Virajul a fost atât de strâns încât până şi Barack Obama, despre care nu se poate spune că ar avea în spate presiunea cartelului petrolier, cum a avut Bush, a evoluat de la o invazie iminentă, la „lovituri preventive” care să anihileze obiective militare ale regimului sirian. Aşa cum nu s-a întâmplat în cazul Irakului, refuzul Naţiunilor Unite de a da un astfel de mandat pare a fi hotărâtor în calmarea zelului războinic.

Explicaţia trebuie căutată nu în intenţia de a aduce Siria pe calea democraţiei occidentale – acţiune sortită sistematic eşecului, în cazurile precedente, cât în reticenţele generate de criza prelungită prin care trece Occidentul. Dacă Irak-ul a fost un minunat prilej de a revigora industria de război şi de a stabiliza piaţa petrolieră, de data aceasta aliaţii tradiţionali ai Americii privesc cu reticenţă orice efort de război care le-ar putea dezechilibra economiile şi situaţia internă. Într-un context în care Egiptul e pe cale să explodeze declanşarea unui incendiu în Siria poate să afecteze grav întreaga regiune. Iar în mijlocul acestui vulcan se va afla Israelul, împotriva căruia se vor concentra toate resentimentele arabe la adresa americanilor. O acţiune militară de amploare în Siria n-ar fi dorită, în primul rând, de către guvernul de la Ierusalim, care preferă o stabilitate nedemocratică unei noi revoluţii islamice fundamentaliste cu efecte necontrolabile.

În ciuda opoziţiei lor ferme, în declaraţii, ruşii sunt şi ei circumspecţi şi este greu de crezut că se vor angrena militar în sprijinul aliatului lor care devine tot mai greu de protejat. Probabil că „loviturile preventive” date de flota americană din Mediterană vor mai apleca puţin balanţa în favoarea rebelilor, fără a le oferi însă sprijinul decisiv pe care aceştia îl reclamă cu preţul unor atacuri chimice în care-şi sacrifică propriile efective.

Post Scriptum: O declaraţie de ultimă oră a lui Victor Ponta precizează că „regimul de la Damasc este ilegitim”. Aceasta vine în contradicţie cu cele făcute de preşedintele Băsescu, care făcea apel la o mai temeinică analiză a situaţiei, în condiţiile în care situaţia din Siria este fluidă. Declaraţia lui Ponta induce un anume servilism faţă de puterile occidentale, aflate ele însele într-o expectativă prudentă. Şi o grabă în a supralicita disponibilitatea noastră de „nouă democraţie” gata să se încoloneze în orice moment în spatele celor mari...