Soluţia morală: o propunere care nu poate fi refuzată!

Este o expresie pe care a făcut-o celebră „Naşul”, care spune totul despre un anumit stil de negociere. Când a folosit-o, în cursul conferinţei sale de presă, Liviu Dragnea a făcut proză, ca mr. Jourdain. Nu sunt deloc sigur că l-a dus gândul la modul în care personajul Corleone din filmul lui Coppola rezolva problemele. S-a gândit, probabil, doar la faptul că există o soluţie care să evite o criză politică majoră şi de durată.
Faptul că preşedintele PSD nu a dezvăluit nimic din ceea ce nu a intenţionat ţine de o elementară strategie politică. După ce premierul tehno-liberal a fost tăvălit prin mocirla campaniei după precipitata sa nominalizare, social-democraţii nu doresc să repete experimentul. Nominalizarea propunerii de premier rămâne asul pe care Dragnea îl va scoate din mânecă la consultarea de la Cotroceni.
Sunt două variante mari şi late: Dragnea să se propună pe sine însuşi, sau un „membru cu carnet” din PSD. Deşi prima variantă este justificată, legal şi constituţional, ea întâmpină o opoziţie din timp anunţată de prevăzătorul nostru preşedinte, care a sperat că îl va ajuta la punerea în operă a unei „soluţii imorale”, patentată de Băsescu. Dacă e să cântărim bine lucrurile, un preşedinte care a fost ( şi este!) el însuşi cam penal (şi cu incompatibilitatea măiestrit rezolvată de madam Stanciu, prin termene trase spre imunitate, dar şi cu dosarul în curs al complicatei poveşti cu casa din Sibiu) nu numeşte un premier penal pentru o speţă care nu are nimic de-aface cu corupţia (nu cred că mai e vreun secret pentru cineva că lui Dragnea i s-a confecţionat un dosar pentru o faptă nepenală - îndemnul energic la vot - în timp ce lui Băsescu i s-a trecut cu vederea o infracţiune reală - îndemnul la boicot al votului). Practic, Dragnea a devenit o victimă a conspiraţiilor binominale care au implicat structuri de putere manevrate din zone oculte - cu siguranţă aceleaşi care au manipula şi voturile din turul al doilea al prezidenţialelor, dar şi episoadele post-Colectiv.
Este, desigur, şi acesta motivul pentru care Dragnea consideră că are dreptul să reclame o funcţie pentru care îndeplineşte  şi condiţiile legale (condamnarea sa nu a fost însoţită de interzicerea unor drepturi) dar şi cele constituţionale. Nu îndeplineşte însă condiţia morală impusă de cel care trebuie să facă numirea. Este limpede că, prin toate manevrele sale, Iohannis a pregătit terenul pentru o confruntare directă şi de durată, pentru o criză iminentă, din care a sperat să extragă foloase similare celor din „Colectiv”.
Pentru Dragnea, renunţarea la propria sa candidatură implică riscuri. De genul aceluia de a pierde din autoritate în momentul în care va trebui să o împartă cu un premier, altul decât el. Ar repeta ce a păţit Ponta când a renunţat la preşedinţia partidului şi nu a mai avut toate pârghiile puterii în mâinile sale. Cutuma politică românească spune că premierul trebuie să fie preşedintele partidului. Au fost şi Năstase, şi Tăriceanu, ba chiar şi Boc, într-un fel. Numirea unui alt premier implică riscuri pentru stabilitatea la vârful formaţiunii învingătoare în alegeri. De aceea mă aştept ca Dragnea să procedeze într-un mod mai înţelept decât se aşteaptă unii: va propune un premier „cu carnet de partid”, concomitent cu activarea structurii pe care deja a evocat-o în lunga sa conferinţă de presă. Structură condusă de el, care va avea puterea de a cenzura  toate mişcăile Executivului. Ceva de genul ăsta a mai existat - dar la modul penibil - în timpul Convenţiei Democrate: celebra COCOPA. Atunci însă puterea se împărţea  între prea multe grupări politice ca să poată fi şi eficientă. În cazul de faţă ea nu trebuie împărţită cu nimeni. Alianţa cu ALDE va funcţiona pe baza atribuirii a două mandate ministeriale, deciziile majore la nivelul Guvernului  rămânând la dispoziţia preşedintelui de partid, printr-o structură care promite să introducă uzul unui nou model de guvernare.
Iată de ce cred că propunerea lui Dragnea nu va putea fi refuzată de Iohannis, cel care va trebui să se muţumească cu o victorie platonica, după toate eşecurile de care este direct responsabil.