Singura săsoaică rămasă în Cața - ,,Satul pisicilor”

Ungurește Kaca. O comună pitită între dealurile de la hotarul Brașovului cu Harghita, numărând vreo 2500 de suflete, grupate în cele cinci sate care o alcătuiesc: Cața, Drăușeni, Ionești, Paloș și Beia. Mai bine de jumătate dintre locuitori sunt de etnie rromi aproape 600 sunt unguri, iar restul, în jur de 500, sunt români. Katzendorf este una dintre cele mai vechi așezări săsești din Transilvania, întemeiată pe la începutul veacului al XIII-lea de câteva familii de coloniști germani veniți din zona Moselei. În traducere, Katzendorf înseamnă Satul pisicilor. E numele așezării de obârșie a coloniștilor stabiliți aici acum mai bine de opt secole, pe care l-au ,,transferat”, după obicei, și noului ,,dorf” întemeiat pe meleagurile Transilvaniei. ,,Nu știu dacă strămoșii noștri și-au adus cu ei și pisicile, când au venit, sau le-au găsit pe-aici, dar e sigur că de la ele se trage numele de Cața. Timp de sute de ani a fost satul cu cele mai multe pisici din zona asta, oricât ai fi căutat nu găseai nici urmă de șoarece sau șobolan, nici în hambare și grajduri, nici pe câmpuri. Mai sunt destule și acum, dar nu ca pe vremuri, când nu era gospodărie fără cel puțin 5-6 pisici”. Până spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial, sașii reprezentau mai bine de două treimi din populația comunei: cam câte o mie în Cața și Drăușeni și vreo 400 în Beia, în timp ce românii, vreo 1300 de suflete, erau „grupați” în Paloș, iar ungurii, ca la 300, în Ionești. Țigani nu erau pe-atunci mai mulți de 50-60, au venit masiv după plecarea sașilor, iar acum sunt majoritari”. Asta în timp ce sașii pot fi numărați pe degete: doi în Cața, patru în Beia și unul în Drăușeni, cu o singură excepție trecuți toți de 70 de ani. Singura ,,supraviețuitoare” a comunității săsești din Cața, rămasă ,,cât vrea să mă mai lase Domnul” să păstreze tradițiile străbunilor, este Anna Markus (foto), o bătrânică fără astâmpăr, în ciuda celor 72 de ani pe care-i are. ,,E o adevărată enciclopedie vie, singura care vă poate spune cu de-amănuntul toată istoria Caței, a fost 50 de ani bibliotecara comunei și i-a scris și o monografie”, spune despre ea primarul comunei Gheorghe Vocilă. Prima emigrare în masă a sașilor din Cața a avut loc în 1944, odată cu retragerea trupelor germane, ,,când au plecat aproape toți cei o mie de sași din Drăușeni și peste 200 din Cața. Da, au plecat, și nu doar 200 din Cața, ci toți o mie, ca și cei dinDrăușeni, plus toți cei din Beia, cam 400 de oameni. Dar n-au plecat de bună voia lor, ci forțați de armata germană, au primit într-o dimineață ordin să-și strângă ce pot și în două ore să fie gata de drum. Pe atunci aveam vreo patru ani, dar parcă văd și acum cum ne-am înghesuit toată familia într-o căruță la care tata abia apucase să meșterească un coviltir, să ne ferească de ploaie, am mers două săptămâni fără oprire până în Austria, unde am rămas până în anul următor, când s-a terminat războiul. Și după aia ne-am întors acasă, au venit înapoi aproape toți cei duși cu forța de armata germană, în câteva luni era toată lumea înapoi acasă, nici dacă ne-am fi vorbit între noi nu s-ar fi întâmplat așa! Unii și-au găsit casele ocupate, mai ales de țigani, dar le-au luat repede înapoi și ne-am văzut liniștiți de ale noastre până prin 1965, când au început primele plecări în masă, până când n-a mai avut cine să plece”. ,,N-am putut să mă adaptez în Germania, casa mea e aici!” Apoi, în câteva cuvinte, ,,ultima supraviețuitoare săsoaică” mă lămurește de ce n-a plecat: ,,Am fost de multe ori și în Germania, unde am o soră, și în Austria, unde am alte rude, dar după două zile mi se făcea dor de casă, nu-mi mai găseam locul și eram așa de întristată că nu mă mai înțelegeam cu nimeni, abia așteptam să mă întorc aici, unde aveam casa și părinții. Sigur, aș trăi mult mai bine în Germania, din punct de vedere financiar și material, dar n-am putut să mă adaptez, pur și simplu!” ,,Bucuria Paștelui, mai ales în suflet” Când o întreb cum era sărbătoarea Paștilor ,,în vremurile bune”, când comunitatea săsească nu devenise doar o amintire, și cum va arăta ea acum, când e singură, privirea Annei Markus se voalează brusc, iar vocea prinde să-i tremure ușor: ,,Păi, cum să fie, era foarte frumos, că toată lumea respecta tradițiile. În Joia Mare se făcea curățenie generală în toată casa și în toată gospodăria, începeam în zori, fiecare femeie și fiecare bărbat știa exact de are de făcut, până seara totul trebuia să strălucească de curățenie. Apoi, în Vinerea Mare, mergeam la biserică, la slujbă, îmbrăcați toți în negru, ascultam predica și la sfârșit luam anafura. Sâmbăta vopseam ouăle și făceam mâncarea, ciorbă, drob și friptură de miel și, bineînțeles cozonaci, pască și tot felul de prăjituri. Iar seara mergeam în curte, în grădină și în șură și puneam cuiburi făcute din ramuri de salcie și iarbă verde, în care ascundeam ouă roșii și cadourile de la Iepuraș, iar seara făceam și o repetiție cu cântecele pe care trebuia să le cântăm în biserică la slujba din prima zi de Paști, că eram și în corul bisericii. Duminică dimineața, prima grijă a fiecăruia era să descopere măcar un asemenea cuib cu daruri, apoi mergeam la biserică și după aceea ne strângeam la masa de Paști, cu toate neamurile, până seara, când ne duceam la Căminul cultural, unde se organiza musai un bal, ne distram până spre dimineață. Iar a doua zi de Paști veneau udătorii, adică bărbații și băieții mergeau la stropit, adulții primeau în schimb ouă roșii și rachiu, iar copiii ouă și dulciuri, și după aceea mergeam toți la petrecere la pădure, cu fanfara, ne distram până seara, când se făcea iar bal la Căminul cultural. Era cu adevărat sărbătoare, frumoasă și de care ne bucuram cu toții, împreună”. Acum? ,,Și acum e sărbătoare, dar mai ales în suflet. Sigur, vopsesc și ouă, fac și de mâncare, și cozonac, și prăjituri, după tradiție, că așa se cuvine. Merg și la biserică, dar nu aici la Cața, că aici nu mai există preot, vine la Homorod preotul din Rupea și face slujba în biserica de-acolo. Și după aceea vorbesc la telefon cu sora mea din Germania, s-o întreb de sănătate, că are 80 de ani și e bolnavă, mai vin vecinii să-mi dea «La mulți ani!», ciocnim un ou roșu și așa trece Paștele, încerci să te bucuri cât poți în sufletul tău, că n-ai cum altfel când ești singur! Asta e soarta, ce poți face?”