Singur printre “licurici”

Atunci când își exprima filozofia și opțiunile față de fenomenul puterii, Traian Băsescu apela la termeni anecdotici. Pentru el Bush sau Blair erau “marii licurici”, față de care cei mici puteau avea un anumit tip de comportament. Nu unul foarte onorant, dar cel puțin unul pragmatic. Între timp concepția prezidențială a evoluat. “Axele” s-au dovedit simple construcții teoretice, iar practica exercitării puterii l-a condus spre ideea transferului noțiunii de “președinte jucător” în câmpul internațional. La Lisabona, Băsescu s-a dovedit a fi jucător în terenul anumit pe care marile vedete fac legea. Am asistat, cu un sentiment de jenă, la încercarea stângace de a avea o discuție informală, pe picior, cu unul dintre cei mai orgolioși și mai ranchiunoși colegi de Alianță. Președintele francez n-a făcut nici un efort de a-și masca iritarea și neplăcerea de a fi abordat într-o asemenea manieră, iar atitudinea sa a fost una umilitoare. În primul rând pentru mine, ca român, al cărui președinte este la rândul său umilit. Unii dintre cei care-l dușmănesc fără rezerve pe Traian Băsescu au exultat, s-au bucurat de lecția pe care a primit-o. Pe mine, însă, m-a întristat. Am înțeles că gestul său, stângaci și neprotocolar, se datora unei prea mari presiuni interioare, dorinței de a lămuri o problemă cu consecințe grele asupra compatrioților săi, pe care s-a angajat să-i facă să se miște liberi într-o Europă fără constrângeri. Demersul său, blocat pe toate celelalte planuri, avea o singură cale de ieșire: aceea a unei discuții bărbătești, de la om la om, fără intermediari și protocol. Or așa ceva nu e posibil într-o lume în care segregarea dintre cei puternici și cei mai puțin puternici este extrem de dură și de categorică. Nu știu ce spera Băsescu să obțină de la Sarkozy și în numele căror argumente. Cert este că n-a primit decât o umilitoare punere la punct. E drept că, diplomatic, Sarkozy a încercat să dreagă busuiocul, tămâindu-l cu promptitudine pe cel pe care tocmai îl bruscase. N-a fost, însă, decât prilejul de a pune, principial, lucrurile la punct și de a explica de ce intrarea României în spațiul Schengen în martie nu este o opțiune realistă. Iar dacă acest lucru se va întâmpla – și sunt șanse mari – există un unic vinovat: Traian Băsescu. Pentru că și-a făcut iluzia că în Europa liderilor domnește egalitatea și că-i poate trata pe “marii licurici” ca pe tovarășii săi. În virtutea acestei convingeri a forțat lucrurile – și în cazul țiganilor și în cel al basarabenilor – cu toate avertismentele primite, încercând să-i pună pe “colegi” în fața faptului împlinit și trăgând pentru sine spuza avantajelor populiste. Imaginea unui Băsescu rămas singur, umilit și dezarmat în mijlocul scenei de la Lisabona, căutând cu disperare un liman de care să-și agațe frustrările, mă va urmări mult timp de acum încolo…