Sindromul „Înaltei Porți”

În mintea multor politicieni străini – mai ales dintre cei din speța celor care simt nevoia să-și dea cu părerea despre orice, fără a face vreun efort de infirmare serioasă, România este locul unde se poate întâmpla orice grozăvie. Dacă aici au avut loc mineriadele, este aproape logic că fenomenul se va repeta în aceiași parametri. În aceeași ordine de idei, în mentalitatea oamenilor politici români s-a instalat credința că orice eveniment care iese din rutina cotidiană, afectându-i într-un fel sau altul, trebuie rezolvat de undeva, de la un pol de putere exterior, la care te duci cu plângerile de rigoare în proțap. Este sindromul “Înaltei Porți” pe care noi l-am exersat de-a lungul timpului în conjuncturi diverse. Nu știu dacă așa ceva a funcționat și pe când eram colonie romană, dar e sigur că tradiția Constantinopolului, ca instanță supremă pentru orice contencios intern, a fost preluată de Moscova și, mai nou, de Washington și Bruxelles. În aproape toate ciclurile de guvernare au existat categorii de politicieni specializați în pâra pe la alte guverne și instituții internaționale, însoțită de paradoxalul – pentru orice persoană de bun simț – apel la aplicarea de sancțiuni față de propria țară, în speranța că în acest fel vor avea de suferit rivalii politici. Este aproape fără precedent zarva strânită prin Europa populară de pedeliștii buimăciți de loviturile – constituționale – primite în doar vreo două zile. S-au repezit cu jalba-n proțap pe la toate forurile și pe la toți liderii de familie, reclamând “lovitura de stat” sau “mineriada” de la București. Culmea e că oameni serioși, precum cancelarul german, au pus – cum se zice – botul la această diversiune și, fără a verifica despre ce e vorba în fapt, s-au întrecut în condamnări și amenințări. Chiar și ambasadorul american s-a lăsat păcălit de informațiile primite și de confuzia din capul său, dintre Curtea Constituțională de la noi și Curtea Supremă de la el de acasă. Practic, se reproșează puterii de la București viteza și “violența” cu care s-au făcut niște schimbări. Vezi bine, pe la ei chestiile astea se pregătesc atent în timp, să nu se deregleze metabolismul celor dați jos din funcții și să nu viseze urât după aceea. Grija cea mai mare trebuie avută cu un președinte care, pentru a fi demis, trebuie mai întâi consultat medical și consiliat psihologic. Și trimis, eventual, într-o stațiune de odihnă, ca să suporte mai bine demiterea. Pedeliștii avansează aceste reproșuri dându-se pe ei de exemplu, cum că n-au schimbat imediat pe șefii puși de alte partide, omițând să spună că ăsta a fost rezultatul propriei lor incompetențe (vi-l amintiți pe bietul Igaș, aruncat în bătălia cu Năstase, la Cameră?) Atâta timp cât Curtea Constituțională validează procedurile – fie ele grăbite și brutale – liderii europeni n-ar prea trebui să ne mai amenințe cu represaliile. Ar trebui, poate, să-și vadă de propriile lor treburi și să renunțe a se mai amesteca – grăbit și brutal – în treburile interne ale românilor, unde cei care au pierdut partida constituțional, speră să o recâștige cu ajutorul “Europei”. P.S. Minunate argumentele doamnei Monica Macovei: actuala putere “trebuie să plece!” Și – bineînțeles – să lase locul merituoasei echipe care a guvernat – cum a guvernat – până acum…