Simona Gogârlă, o brașoveancă prin adopție

Se spune pe bună dreptate că nativii din zodia Berbecului sunt oameni puternici, inventivi, pasionați și atunci când se apucă de o treabă, nu se lasă până nu o duc la bun sfârșit. Din această categorie de oameni face parte una dintre cele mai bune handbaliste ale momentului, Simona Gogârlă. Dacă amintim numai performanțele de la echipa națională, din cei 13 ani de când se află în loturile reprezentative se adună câteva cifre care nu sunt la îndemâna oricui. A început cu opt meciuri în echipele naționale de juniori, pentru care a înscris 17 goluri. A fost în 48 de meciuri în echipa de tineret a țării cu care a cucerit un titlu mondial în 1995 și pentru care a înscris 137 de goluri. Are la activ 86 de prezențe în prima reprezentativă, pentru care a înscris 437 de goluri, la Europenele din anul 2000, fiind golgetera întrecerii. Este o prezență permanentă în marile întreceri, culminând cu locul 2 la mondialele din Rusia, din decembrie 2005, un-de a înscris pentru naționala României 39 de goluri. Zilele trecute, după un antrenament al Rulmentului, unde evoluează în prezent, am reușit să stăm de vorbă cu Simona Gogârlă, care s-a dovedit un partener agreabil de discuție. Din Sihlea Focșanilor în Naționala României Dacă băieții bat mingea de fotbal, fetele au ajuns să bată mingea cu mâna. Este mai aproape de specificul lor mai gingaș. Așa a început sportul – la început din joacă, apoi din pasiune, ajungând la profesionalism. Simona Țuțuianu, pentru că așa o chema pe vedeta naționalei de astăzi, începe sportul la 10 ani. „La 10 ani, profesorul Ioan Goidescu mi-a dat primele sfaturi în comuna Sihlea, unde stăteam la bunicii mei. La 12 ani am plecat la Focșani, în clasa a VI-a, intrând în viața ordonată de internat. De acum am început organizat viața de tânără jucătoare la Clubul Sportiv Școlar, sub îndrumarea profesorului Radu Georgescu. Șase ani, cât am evoluat în diferite competiții la nivelul juniorilor, și-a pus amprenta pe viața mea. Nu am avut performanțe deosebite, nu am evoluat în turnee finale pe țară, dar neastâmpărul din mine a fost canalizat spre ceea ce s-a întâmplat mai târziu. Doar eram în zodia Berbecului, care caracterizează peroanele foarte puternice, încăpățânate, ambițioase și care nu se lasă până nu duc la bun sfârșit ceea ce și-au dorit. Ori eu nu puteam face notă discordantă.” Întâlnirea cu marea performanță „Prin toamna lui 1993, Oltchimul mergea la un meci la Bacău. În drum s-a oprit să facă un antrenament în sala din Focșani. Era echipa cu marile jucătoare, Mariana Târcă, Lidia Drăgănescu și celelalte care reprezentau naționala. După antrenament, antrenorul Lucian Râșniță și președintele Gavrilescu au stat de vorbă cu mine și m-au lămurit să merg la Rm. Vâlcea. Așa am ajuns să evoluez la formația vâlceană la junioare și sporadic la echipa mare. Atât eu, cât și Steluța Luca oscilam între cele două echipe. Eram tinere, ne uitam la cele experimentate să luăm de la fiecare ce era mai bun. Și aveam de la cine: Lidia Drăgănescu, Maria Torok, Marinela Pătru. Am câștigat și titlul la junioare, lucru care nu se mai întâmplase de mult timp la echipă.” Simona Gogârlă făcuse cunoștință cu loturile naționale de junioare încă de pe când era la Focșani. „Știu că eram selecționată din 1989 la naționala de junioare. Trebuia să plecăm într-un cantonament la Alba-Iulia pentru o tabără de pregătire, dar evenimentele politice au amânat totul.” Când s-a transferat de la Focșani la Rm. Vâlcea, Simona Gogârlă era absolventă de liceu și imediat s-a înscris la Facultatea de Educație Fizică din Craiova, facultate pe care a absolvit-o inclusiv cu masterat, dar și școala de antrenori de handbal. Debut internațional cu El Ossito Valencia În sezonul 1993/1994, Oltcimul evolua în grupele Ligii Campionilor cu Hypo Viena, El Ossito Valencia și Padravka Koprivnica. „Jucam acasă cu formația din Valencia. Antrenorul Lucian Râșniță m-a introdus în lot, fiind pentru prima dată când evoluam într-o întâlnire internațională (câștigată cu 27-19 – n.r.). O altă amintire plăcută pe care o păstrez în memorie este tradiționalul turneu din Germania, de la Bad Urach. Ajunsesem în finala cu marea echipă Hypo Bank Viena. În timpul regulamentar și după pregătiri, partida s-a încheiat la egalitate. S-a ajuns la aruncările de la 7m. Se mergea cap la cap. În poarta vienezelor era goalkeepera Austriei, Ratz. Lucian Râșniță îmi face semn că este rândul meu să execut. De lovitura mea ținea soarta partidei. A fost o reușită și era pentru prima dată când o echipă din România câștiga trofeul. Eram emoționată, dar această reușită pentru mine a contat enorm. În evoluțiile viitoare am prins curaj. Pentru o jucătoare tânără, faptul că antrenorul îți acordă încredere este un lucru extraordinar. Așa, treptat-treptat, am prins echipa din care făceau parte și Carmen Moldovan, Steluța Luca, Mihaela Ilie, Mia Rădoi, Roxana Gheorghiu, Marinela Pătru, Magdalena Urdea, Simona Iovenescu – nume care au făcut istorie în handbalul românesc”. Campioana mondială cu tineretul în Brazilia Constantin Cojocaru și Ioan Bâban au format un lot puternic cu care urmau să atace titlul mondial la tineret în 1995. „Înainte de a ataca titlul mondial în Brazilia, echipa noastră a participat la un puternic turneu în Ucraina, cu prima echipă a acestei țări și cu alte două formații puternice. La Veliko-Trnovo câștigam campionatul balcanic de tineret, pentru ca la începutul lui septembrie, la Ancaju, în Brazilia, să reușim să ne impunem în fața unor formații venite din campionate puternice: Cehia, Ucraina, Norvegia sau Danemarca, cu care am câștigat finala, cu 28-24.” Evoluția din Slovenia Cei trei ani la Oltchim a propulsat-o spre campionate din exterior. „Aveam 21 de ani, prinsesem ceva experiență. Începusem să fiu curtată și din exterior. La începutul anului 1996 îmi expira contractul. Avusesem un turneu cu Krim Ljubliana și sponsorului de acolo i-a plăcut felul în care jucam, a venit la Vâlcea și am discutat condițiile în care voi evolua în Slovenia. Am semnat contractul și am plecat cu Michi Ciara și Steluța Luca. Steluța a trebuit însă să se întoarcă, deoarece mai avea un contract pe încă un an. Antrenor era croatul Vinko Kandia, un pedagog extraordinar. Pe mine mă intriga faptul că, deși evoluam foarte bine, eram întrebuințată o singură repriză, la schimb cu componenta naționalei slovene, Simona Sturm. Într-o discuție amicală cu antrenorul Kandia, acesta m-a atenționat: «Până la câți ani vrei să joci?» – «Cât voi putea și voi fi sănătoasă», îi răspund. «Atunci dă-i drumul de aici, dacă te bag la 21 de ani meci de meci 60 de minute, la 28 de ani am terminat cu tine.» Mai învățasem ceva și din această remarcă.” Simona Gogârlă începuse să fie uitată la naționala României, aspect de care au profitat slovenii, care i-au oferit cetățenia cu propunerea de a evolua la naționala lor. „Deja stătusem doi ani fără să mai fiu chemată la lot. Când am primit propunerea slovenă, am stat mult și am chibzuit. Atunci am fost contactată de antrenorii Macovei și Drăgănescu, care m-au chemat la lot. Dacă reveneam la echipa României, trebuia să plec la Krim și am plecat, dar m-am întors la campionatele europene din 2000, organizate de țara noastră. După Europene (România a obținut locul IV – n.r.), am optat pentru Oltchim. A venit doamna Mariana, cu care am câștigat cupa, iar în sezonul următor am obținut eventul și am jucat în finala Cupei Cupelor.” După un interludiu de un an în Spania, la Itaxko, Simona Gogârlă a optat pentru formația maghiară Eta Gyor. Revenind la perioada a doua de la Oltchim, cu Mariana Târcă pe banca tehnică, Simona Gogârlă are cele mai frumoase amintiri. „A fost un colectiv atât de unit…, o adevărată familie. În acel an și jumătate cât am fost împreună, toate am afirmat că a fost cea mai frumoasă perioadă de când am jucat handbal. Ne ajutam una pe alta. Liantul nostru era doamna Mariana. Am avut și rezultate și dacă eram atente, obțineam și Cupa Cupelor. Ne-a fost, cred, puțină teamă.” Numai familia îi dă forță Pentru Simona, viața de familie este totul. „Pe 4 martie 1995 (la aproape 20 de ani – n.r.) m-am căsătorit cu Cornel Gogârlă, pe care l-am cunoscut la facultate. Făceam testele împreună. Cornel a făcut ceva fotbal, dar nu de performanță. Dacă nu era familia cu mine pe unde am fost, nu știu dacă aș fi reușit. Fără familie, eu nu plec nicăieri. Plecarea în Slovenia a fost după discuții familiale. Am pus în balanță totul și am cântărit foarte bine. Am ajuns la concluzia că ar fi mai bine ca el să renunțe la serviciul pe care îl avea și să plecăm în Slovenia împreună. După câștigarea campionatului cu Oltchim și Cupa Cupelor, multe dintre jucătoare au plecat de la echipă. Atunci am hotărât împreună cu soțul să facem un copil. În ianuarie 2003 am născut-o pe Alicia Maria. Nouă ne plac enorm copii. Sunt înnebunită după ei. Un copil unește o căsnicie și, mai mult, înveselește viața. Am realizat acest vis la 27 de ani, iar o revenire pe teren la această vârstă nu este benefică, decât poate pe la 30 de ani. Dumnezeu ne-a ajutat și avem o scumpete de fetiță.” Soții Gogârlă își împart acum timpul în funcție de preferințele micuței, dar în multe momente au fost ajutați și de mama soțului. Viitorul? – între Spania și Brașov Simona Gogârlă mai are multe de spus pe terenul de handbal. A ales cu sufletul Brașovul deoarece și-a dat seama că aici sunt oameni de cuvânt, dar și pentru că antrenoare este Mariana Târcă, pe care o apreciază pentru calitățile sale tehnice, dar și pentru faptul că este un om deosebit. Pentru viitor, își mai dorește un copil, iar atunci când va simți că nu va mai face performanță, își va lua un concediu și, împreună cu familia, ar vrea să facă o vizită în America, un vis mai vechi, încă neîmplinit. Cu formația brașoveană așteaptă examenul din ianuarie viitor, când se va confrunta cu Oltchim, dar va mai urma și un drum în Cupa Cupelor. Ne-am despărțit după această lungă discuție, deosebit de agreabilă, iar Simona Gogârlă se și gândea deja la meciul de la Cluj, un examen serios pentru brașovence.