Şi-a convins 15 vecini din sat să meargă la liceu: „Părinţii ziceau că la oraş copiii o să se strice”

Răducu Drăgan este în clasa a zecea la Şcoala Profesională Germană Kronstadt din Braşov. Pentru că a avut curajul să se ducă să înveţe la oraş, şi-a câştigat respectul în satul său Cutuş, care numără vreo 800 de locuitori. Practic, şcoala lui Răducu are mai mulţi elevi decât are Cutuş locuitori. Şi un cu totul alt univers. În plină pandemie, băiatul a umblat din poartă în poartă pe la vecinii lui să-i convingă să-şi dea copiii la liceu.

În urmă cu doi ani, era pe punctul de a renunţa la şcoală
În 2019, profesoara de fizică Mihaela Bucşa umbla prin sat pe la părinţi să-i convingă să-şi lase copiii la liceu. Aşa l-a câştigat pe Răducu, astăzi în clasa a X-a. Băiatul i-a preluat modelul când a venit pandemia şi profesoara nu mai reuşea să dea de copii. Aşa a devenit ambasadorul educaţiei din satul lui.
Mihaela a ajuns să predea în comuna Crizbav – din care face parte şi satul lui Răducu – şi în Sânpetru prin Teach for Romania, asociaţie care trimite cadre didactice în localităţile unde de obicei nu vrea să se ducă nimeni, din cauza sărăciei şi problemelor din comunitate. „Gândindu-mă acum, aş spune că 80% din ce a contat cât am predat la Crizbav a fost mersul ăla în sat şi vorbitul cu familiile şi doar 20% ce făceam în clasă. Dacă ştii că răul cel mai mare e ca ei să abandoneze şcoala şi dacă ştii că trebuie să faci orice ca ei să meargă la şcoală, e altceva”, spune Mihaela.
Şi totuşi, şi în clasă a făcut multe. Ea este profesoara care predă fizica cu ochelari de realitate virtuală şi cu roboţi.

„Înspăimântătorul” Braşov
Profesoara a convins, ajutată în pandemie de Răducu, 42 de copii să-şi continue studiile la şcoli profesionale sau la liceu, în „înspăimântătorul” Braşov. „Asta era cea mai mare teamă: părinţii ziceau că la oraş copiii o să se apuce de prostii, o să se strice”, povesteşte Răducu Drăgan, care în fiecare zi era în bătătura lor. Le arăta filmuleţe cu ce face la practică şi le povestea despre profesorii lui care în pauze dansează cu ei pe holuri. El a convins părinţii a 15 dintre consătenii lui să mai dea o şansă şcolii. În mod normal, maximum patru copii dădeau admitere la şcolile profesionale din oraş. Niciunul nu îndrăznea să meargă la liceu.
Povestea lui şi a profesoarei lui, aşa cum le-au relatat ei, scot abandonul şcolar din statisticile seci şi îi dezvăluie miile de faţete. Vi le prezentăm pe ambele, interviuri date pentru Şcoala 9.

Răducu Drăgan: „Nu e ca şi cum ar veni un om de la oraş în care n-ai încredere”
Nu m-am gândit niciodată că o să merg mai departe la şcoală după clasa a opta. Părinţii mei erau ca ai celorlalţi, că doar trăim în acelaşi mediu. Nici părinţii mei nu au făcut şcoală multă, mama a făcut şapte clase, tata cinci. Nici ei nu au fost de acord la început, spuneau că mă stric la oraş. Doamna profesoară a venit de câteva ori la noi, a vorbit cu ei şi apoi au zis: „hai să încercăm, poate îi deschidem un viitor”. Aşa a şi fost.
Acum, în pandemie, era foarte greu pentru doamna profesoară să ajungă la colegii mei şi fiindcă erau din acelaşi sat cu mine, m-am oferit eu să o ajut. Veneam seara de la şcoală, îmi făceam lecţiile, mă schimbam, mâncam şi vorbeam cu doamna profesoară şi ne organizam. Doamna îmi spunea unde să merg.
Am vrut să-i îndrum pe calea asta pentru că şi mie şcoala mi-a deschis o altă lume.
Am mers la ei aproape zilnic, i-am luat pe fiecare în parte şi apoi i-am înscris la şcoli. A fost de muncă pentru că părinţii nu erau convinşi de ce-o să fie în Braşov. Erau foarte speriaţi că „ce-o să se întâmple cu copilul lor dacă merge în oraş?” Primele cuvinte pe care le spuneau erau: „ce să caute copilul meu acolo? Şcoala nu e de copilul meu!” Ziceau că la oraş copiii o să se apuce de prostii, oraşul o să-i strice copilul. Asta era cea mai mare teamă a părinţilor: „dacă merge în oraş, o să se apuce de fumat, de droguri”.
Eu încercam să le explic că dacă ai carte, ai parte şi le spuneam pentru ce este bună şcoala. Majoritatea oamenilor de aici nu au trecut prin aşa ceva, mai mult de cinci-şase clase n-au făcut, şi nu prea ştiau experienţa. Le-am adus filmuleţe de la şcoala mea, de la practică, a mea sau a altor colegi mai mari, ca să-i conving. Aşa am reuşit cu unii. Nu pe toţi, dar totuşi am convins cam 15.
A trebuit să le explic mult, să am răbdare şi să vorbesc mult. Dar mie îmi place să vorbesc. În plus, mi-a plăcut pentru că unii copii chiar m-au luat ca exemplu. Doamna profesoară m-a dat exemplu la o şedinţă de la sfârşit de clasa a opta şi asta a contat. Vecinii mei au avut mai multă încredere în mine. M-au primit cu braţele deschise când mergeam la ei în ogradă şi au vorbit cu mine deschis.
Au zis: „uite-l pe Răducu ce face, îl ştim, îl cunoaştem şi el ne explică cum e la şcoală”. Nu e ca şi cum ar veni un om de la oraş în care n-au încredere. În mine au avut încredere şi s-au lăsat convinşi. Acum trăiesc pe pielea lor ce le-am spus eu că va fi.
Părinţii mă întrebau ce viitor o să aibă copiii lor, mă întrebau ce meserii sunt. Le-am explicat de la cap la coadă despre liceele şi specializările din Braşov, de la mecanică, sudură, frizer, ospătar, bucătar. Am căutat pe internet cu doamna profesoară informaţii de la fiecare şcoală.
Acum e frumos că am colegi care merg cu mine la şcoală în oraş. Sunt boboci, mai mici decât mine cu un an. Facem naveta. Ne trezim la 6 dimineaţa ca să ajungem în oraş la 7. Avem un singur autobuz de dimineaţă, pentru care avem abonament. Seara venim tot cu autobuzul. Sunt 25 de kilometri.
Eu sunt la şcoala profesională germană Kronstadt, profilul Sudor, învăţământ dual făcut în parteneriat cu firma Stabilus, o firmă foarte bună care face amortizoare de maşini. Am ales profilul de sudor fiindcă mi-am zis că e o meserie căutată.
Am intrat cu ajutorul lui Dumnezeu, am luat testarea cu 9,87, dup-aia am avut interviuri de dimineaţa de la opt până seara cu cei de la firmă. N-am crezut niciodată c-o să ajung aşa departe, dar iată că mai am puţin şi termin şcoala anul viitor.
Dacă atunci când termin am media foarte bună, acum am peste 8.50 şi vreau s-o menţin, poate mă ia firma şi mă angajează, îmi face o ofertă. Apoi vreau să fac şi seralul ca să pot să iau Bac-ul şi în timp ce muncesc, o să fac şi şcoala, după ora 4. Şi după ce iau şi Bac-ul, poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, mă înscriu la o facultate bună.

Mihaela Bucşa: Îi lua Răducu la fotbal şi apoi ei se întorceau la şcoală
Eu nu sunt profesor de carieră, visul meu nu a fost să fiu profesor şi nu fac asta doar ca să am un job. Atunci când am decis că merg în şcoală cu Teach for Romania, am ştiut că mergem să mişcăm ceva acolo unde „nu se poate”. Nu m-am dus doar să-mi predau lecţia. E o alegere: pot să-mi iau banii, leafa aia mică, dar foarte uşor, mâzgălesc câteva rânduri pe tablă şi gata. Sau poţi să te străduieşti să-i faci să înveţe, să îi faci să vină la şcoală, să mergi să vorbeşti cu familiile ca să-i susţină şi abia atunci ai şi rezultat.
Avem mediatoare şcolară în şcoală, o femeie bună, cu ea am mers mult la copii. Apoi am început să merg cu copiii, fiindcă eu sunt om de apartament şi nu ştiu să strig la poartă (râde). Dacă nu au buton cu sonerie, eu nu pot să strig. De aia aveam nevoie să merg cu cineva. Învăţasem satul, ştiam cine-unde stă, dar dacă nu mă vedeau ei sau nu lătra un câine, eu nu reuşeam să scot pe nimeni din casă.
Tot copiii m-au învăţat în prima mea zi acolo care-i diferenţa dintre cafteală şi prieteneală, aveau limite, definiţii. Au început să-şi mai ardă câte un pumn şi eu am întrebat: vă bateţi sau e prieteneşte? „Ne mai şi batem, dar asta e prieteneală acum”. I-am rugat să mă ajute să fac diferenţa când se mai întâmplă. Atunci ne-am amuzat şi imediat ne-am împrietenit.
M-am dus şi am vorbit cu părinţii şi nu le-am zis de rău pentru că şi asta era o problemă: părinţii nu vin la şcoală pentru că se aşteaptă să fie ceva rău. Mediatoarea mergea să ducă înştiinţările cu absenţe, cu corigenţe, repetenţie sau dacă se întâmpla vreo belea şi trebuia să se prezinte părintele, chestii de disciplină, în mare parte lucruri negative. După ce singura comunicare a şcolii cu părintele era negativă, nu puteai să te duci să îi spui: „ştii, copilul tău o să se descurce în oraş, o să fie bine”. Îi umfla râsul, la început îmi ziceau: „cine, doamnă, al meu? Păi, câte belele mi-a făcut, să mă cheme acum la şcoală în Braşov? Păi, eu am timp şi bani pentru asta? Lasă că-l iau eu la muncă cu mine.”
Răducu e din Cutuş, partea foarte săracă. La început, când umblam prin sat, el umbla cu căruţa şi se ferea, parcă îi era ruşine să nu-l văd. Îşi punea gluga în cap şi trecea aşa. Le-am şi zis că orice muncă e respectată, indiferent ce muncă e. Doar că şcoala îi ajută să aibă o muncă poate mai uşoară, pe mai mulţi bani. Că de muncit, oricum o să muncească toată viaţa, dar depinde cum şi unde.
Apoi el a preluat modelul meu, a văzut că merge asta cu dusul acasă. El are influenţă mult mai mare, mai ales asupra băieţilor mai mici. Răducu e înalt de aproape doi metri (1.93 m), iar oamenii respectă şi înfăţişarea, prezenţa fizică. Se ducea Răducu la băieţii mai mici care nu mai mergeau la şcoală şi îi lua la fotbal. Vorbeau ca băieţii şi apoi ei se întorceau la şcoală.
Le-a arătat că aveau un motor de Porsche la el la şcoală pe care ei puteau să-l dezmembreze, să vadă ce-i înăuntru. În comunitatea în care toată lumea visează să aibă BMW, se ducea Răducu: „uite cu ce mă joc eu la şcoală!”. A ştiut exact ce să zică!
În ceea ce priveşte abandonul şcolar, nici la fraţi nu funcţionează acelaşi lucru. Pentru unii, şcoala e o experienţă nasoală şi fac orice să scape de ea. De obicei, fraţii mai mari abandonează pentru că trebuie să-şi ajute familia. Cei mai mici, dacă au crescut şi s-a mai redus numărul persoanelor de hrănit din familie, poate mai au o şansă.
Am avut elevi care îmi spuneau că nu suportă să stea înăuntru, trebuie să iasă mereu afară. Am, de exemplu, un băiat super deştept care e acum a opta, dar nici nu vrea să audă să continue şcoala. Spune că să stea în clasă e puşcărie, preferă să se ducă să taie lemne cu drujba, să ia calul să se ducă pe câmp. I-am explicat că dacă se face electrician de înaltă şi medie tensiune o să lucreze doar afară, doar că o să fie mult mai bine plătit. Dar nu vrea şi în plus, e dintr-o familie cu multe probleme. Sunt multe situaţii de genul ăsta.