Sfântul Văcăroiu

Anul acesta, Nicolae Văcăroiu, preşedintele Curţii de Conturi s-a serbat de două ori. Odată luni, în calitate de persoană fizică, la aniversarea a 73 de „ierni”, iar a doua oară, în calitate de sfânt: Nicolae! Cel care – zice-se – umple ghetuţele băieţilor cuminţi cu bomboane, iar ale „băieţilor deştepţi” cu dosare de trimitere în judecată pentru bătaia de joc la adresa banului public. Deşi instituţia nu se numără printre cele mai iubite – ba, aş spune, din contră – „nea Nicu”, cum îi spun prietenii, are parte de numeroşi admiratori care sunt în stare să se bată pentru el cu oricine ar îndrăzni să atenteze la persoana şi personalitatea sa.
Nicolae Văcăroiu este un personaj unic în istoria politicii recente. A lucrat, în timpul comuniştilor, la Comitetul de Stat al Planificării. Avea acolo o slujbă grea, care cerea competenţă şi abilitatea de a împăca demersurile ideologice cu realitatea economică. Roman l-a dat afară, plasându-l printre reprezentanţii „mormanului de fier vechi” din nomenclatură. În mod surprinzător – pentru necunoscători – a revenit în scenă cu propunerea de premier în guvernul format de FDSN în 1992. O poziţie de sacrificiu, dar în care a rezistat cu încăpăţânare reuşind ceea ce părea puţin posibil: să ţină barca economiei la suprafaţa oceanului zbuciumat al tranziţiei. Misiunea sa principală a fost să nu o lase să se scufunde, şi a reuşit! Schimbarea din 1996 l-a trecut pe băncile Parlamentului, unde a demonstrat o viziune corectă în analiza problematicii economice. Noua schimbare, din 2000, l-a plasat de drept în fruntea Senatului, ca al doilea om în stat, unde şi-a demonstrat cu prisosinţă calităţile de persoane de bun simţ şi de politician eficient. Acestea i-au adus o nouă nominalizare în aceeaşi funcţie în 2005, când colegii săi l-au considerat a fi mai potrivit pentru acea funcţie decât oricare dintre cei care făceau parte din „partida” adusă la putere, prin soluţii imorale, de Băsescu. Cel care avea să-i recunoască calităţile în urma episodului de interimat la preşedinţie, când a reuşit să se comporte exemplar din toate punctele de vedere. A părăsit Senatul abia atunci când a considerat că îşi poate pune în valoare experienţa şi calităţile în fruntea unei instituţii esenţiale a statului de drept: Curtea de Conturi.
Nicolae Văcăroiu este şeful acestei Curţi de opt ani. Ani în care – în ciuda ofensivei instituţiei asupra prea numeroşilor atentatori la banul public – nu i se poate reproşa ceva. Îşi reproşează el însuşi faptul că nu are la îndemână instrumentele necesare abordării frontale a acestei veritabile boli cronice a statului care se chinuieşte să fie „de drept” şi încearcă să readucă în bugetul statului banii cheltuiţi fără temeiuri legale – ba chiar în dispreţul acestora - de feluriţii „întreprinzători” plătiţi chiar din acesta. Şi speră să reuşească, în anul care-l mai are din mandat, deşi cei pe care-i solicită, dintre cei aflaţi în fruntea „bucatelor” nu se dau în vânt să-l sprijine. Şi – începe chiar domnia sa să creadă – că dacă oamenii săi ar fi fost mai „amabili”, ar fi reuşit să găsească şi un sediu potrivit pentru o Curte împărţită prin prea multe locuri.
Printre cei care l-au felicitat cu ambele prilejuri (unii chiar de două ori) nu s-au numărat şi reprezentanţi ai actualei puteri, mult prea ocupaţi cu rezolvarea socotelilor de pe ultimii metri ai guvernării. „Sfântul” Văcăroiu nu le-a simţit însă lipsa...