Separaţia şi încălecarea puterilor

Tocmai ca să nu se întâmple ce s-a întâmplat miercuri, Constituţia a prevăzut separaţia puterilor în stat. Cele trei puteri fundamentale - legislativă, executivă şi judecătorească - nu pot să se afle într-o singură mână. De la Montesquieu citire, această separaţie garantează democraţia şi exclude propensiunile absolutiste. Astfel, puterea este ţinută în echilibru prin controlul reciproc, iar în acest fel CETĂŢENII (nu statul, cel atît de des invocat de cititorii în diagonală ai Constituţiei) fiind apăraţi de eventuale acţiuni despotice.
Chiar dacă nu este prevăzut expres în legea fundamentală, ne-am cam obişnuit cu ideea că preşedinţia este una dintre puteri - deşi în realitate este doar un accesoriu al Executivului, cu mai multe sau mai puţine atribute, prevăzute de fiecare constituţie în parte - iar preşedintele este primul dintre cei patru oameni care o deţin temporar, înaintea preşedinţilor Senatului, Camerei Deputaţilor şi a premierului.
Descinzând în forţă la Palatul Victoria, neinvitat şi neanunţat, Iohannis a încălcat regula separaţiei. Gestul său poate fi pus pe seama cumulului de frustrări pe care le-a suferit în ultimul an în tentativele eşuate de a coagula o formulă semitotalitară prin impunerea unui partid şi al unui guvern „ale sale” şi a unei revanşe exprimată prin „încălecarea” puterii mai slabe - Executivul. Un exexcutiv rămas temporar orfan prin absenţa celui care-l oblăduieşte. Nu îngrijorarea faţă de pericolul pe care l-ar reprezenta adoptarea (improbabilă) a celor două ordonanţe (imposibilă în maniera pe care a suspectat-o preşedintele) l-a călăuzit în această acţiune, nu doar nedemocratică, dar şi lipsită de bun simţ, ci dorinţa unei revanşe care să-i mai salveze cota unei popularităţi în vizibil declin. Iohannis s-a comportat ca un director de şcoală care a aflat că într-una din clase există intenţia de a se copia şi s-a repezit să-i surprindă pe elevi asupra faptului, umilindu-l pe dascăl şi intimidându-i pe copii.
Pe planul imaginii Iohannis a dat, într-adevăr, o lovitură. A dat-o profitând de incapacitatea PSD-ului de a-şi pregăti şi argumenta acţiunile, izvorâtă dintr-un complex legat de suspiciunea  unui interes propriu (real, dealtfel). Preşedintele a lovit înfruntând un risc major: acela de a eşua  într-o tentativă neizbutită care l-ar fi făcut ridicol. Un Iohannis oprit de sepepiştii premierului la uşa Palatului Victoria pe motiv că vizita nu era anunţată, sau înfruntat în timpul şedinţei de un premier dotat cu atributele bărbăţiei, ar fi fost supus băşcăliei publice  iar acţiunea sa s-ar fi cantonat în derizoriu. Prin 2007, în urma eliminării democraţilor din guvern, Băsescu a iniţiat o manevră asemănătoare ducându-se (cu preaviz, însă) peste Tăriceanu, la o şedinţă de guvern. Acesta l-a lăsat să-şi debiteze ideile, după care a anunţat că şedinţa va începe abia după ce preşedintele părăsea sala. Iar Băsescu a trebuit să se supună afrontului, nefiind lăsat nici măcar să fumeze o ţigară în incintă. Nu mai vorbesc de faptul că consiliera sa, Adriana Săftoiu nici măcar nu a fost primită în Palat, pentru că nu fusese anunţată...
Aş putea să bag mâna în foc că în prezenţa lui Dragnea aşa ceva nu s-ar fi întâmplat. Grindeanu are însă nu doar scuza lipsei de experienţă, dar si pe cea a relativei sale legitimităţi. Atâta timp cât ştie că se află acolo doar pentru că nu s-a putut afla altul, nu i se pot pretinde gesturi şi decizii categorice. Marea problemă pe care a creat-o acest episod este inflamarea opiniei publice (formată din agenţi şi susţinători ai partidelor de opoziţie) care abia aştepta un prilej pentru a sancţiona aroganţa majoritară şi altfel decât prin anemicele cuvântări din parlament. Nu ştiu nici dacă se merita ca Puterea să facă din graţiere o prioritate a programului său (deşi, cine ştie, poate că o anumită presiune internă a determinat-o) şi să o lanseze într-o modalitate atât de inabilă, spre marea bucurie a lui Iohannis care a facut din ea calul de bătaie al demersurilor sale. Cât despre dreptul său de a se opune sau de a forţa o decizie, nimic de acest fel nu este prevăzut în Constituţia pe care o invocă ca suprem argument al grijii sale faţă de statul de drept. Despre cetăţean - acesta poate să mai aştepte...