Semn al recesiunii: şpaga în rate!

O istorie a şpăgii româneşti de după 1989 (până atunci aceasta se cam reducea la tradiţionalul cartuş de kent şi la sticla de Johnny Walker) ar marca spectaculoasele evoluţii pe care le-a avut acest fenomen social cu ample implicaţii.
Dacă în primii ani, românii flămânzi se vindeau pe nimic, constituind o pradă facilă pentru diverşii afacerişti trăitori peste hotare (nu puţini dintre aceştia, români fugiţi) pe măsură ce mizele au crescut, au crescut şi ofertele, ca şi pretenţiile. Fiind accesibile şi primitorilor şi donatorilor, nu au prea făcut valuri, tranzacţiile încheindu-se în linişte, cu toată lumea mulţumită. DNA nu se inventase încă şi resursele statului puteau fi exploatate în tihnă. Odată cu constituirea – de regulă prin rapt şi abuz – a unei categorii interne avute, şpaga s-a “democratizat”, instalându-se ca unul dintre instrumentele de lucru curente în negocierile dintre privaţi şi bugetari sau dintre acestea din urmă între ei. Sumele puse în joc au crescut exponenţial, odată cu importanţa business-ului şi pasul de la pachetul de Kent la milionul de dolari s-a făcut cu multă naturaleţe. Nu vom şti, poate, niciodată, adevărata dimensiune a fenomenului şi suma aflată în joc. Ceea ce ajunge pe mâinile procurorilor este reziduul generat de conflictele survenite în urma nerespectării de către una dintre părţi a “contractului”. Afacerea răsuflă ori prin solicitantul căruia i se cere prea mult, ori prin solicitatorul care primeşte mai puţin decât fusese înţelegerea.
Criza şi-a pus amprenta şi asupra şpăgilor. După ce explodaseră, odată cu bula imobiliară, părea că s-au mai temperat. Iată, însă, că trei exemple date în vileag doar în ultima perioadă demonstrează că sumele n-au scăzut. Modificarea s-a produs însă în modul de operare: s-a iniţiat şpaga în rate!
Patentul pare să-i aparţină lui Gruia Stoica, care s-a oferit să dea un milion, prin intermediul fostului avocat Boştină, ca să afle oferta concurenţei pentru contractul cu CFR Marfă. Sorin Ovidiu Vântu a fost dispus şi el să-i dea un milion lui Rudel Obreja ca să-i obţină de la instanţa de judecată o soluţie favorabilă. Iar Mihail Vlasov cerea milionul ca să o convingă pe fiică-sa, de la Curtea de Arbitraj, să-l favorizeze pe un om de afaceri care disputa vreo patru milioane. Un interesant element comun al celor trei cazuri este că prima tranşă era evaluată la 200.000 euro. Adică o cincime, restul urmând să fie achitat înainte de rezolvarea problemei.