Scrisoarea pierdută, ediţie europarlamentară

Nu ştiu dacă atunci când a compus „Scrisoarea pierdută” Caragiale s-a gândit vreun moment că e pe cale să realizeze o capodoperă. Mai degrabă cred că şi-a făcut socoteala că va scoate din ea un spectacol care să-i amuze pe contemporani şi din care să poată fi plătiţi actorii. Mai ales că subiectul era unul destul de banal, desprins dintr-o realitate imediată ce ţinea mai mult de un soi de normalitate decât de o abatere de la aceasta. Motivul scrisorii care ajunge altundeva este comun în aria comediei, iar rezolvarea conflictului - una pragmatică, ce mulţumeşte pe toată lumea, inclusiv pe spectatorul care nu şi-a dorit altceva decât să râdă puţin de cei pe care în restul timpului îi socotea responsabil de viaţa sa. Banalitatea acţiunii ţinea şi de realităţile locului şi timpului: în orice urbe mai măricică exista câte un Trahanache care făcea şi desfăcea iţele politicii, un Tipătescu împuternicit de autoritatea centrală să folosească forţa când credea de cuviinţă, o opoziţie gălăgioasă şi oportunistă compusă din intelighenţia relativă a locului şi, nu în ultimul rând, o afacere amoroasă ce implica personalităţi locale.

Pe măsura trecerii timpului zgura actualităţi s-a desprins de pe corpul operei dând la iveală perfecţiunea tăieturilor care alcătuiesc faţetele acestui diamant dramaturgic. De aici înainte ponderea s-a mutat de pe acţiune pe interpretare. Mai multe generaţii de actori s-au străduit să dea viaţă personajelor într-o manieră cât mai apropiată de intenţiile autorului. Dintre toate rămâne ca un arhetip celebra punere în scenă a lui Sică Alexandrescu, din 1953, cu pleiada de actori geniali care s-au confundat practic în timp cu personajele interpretate. Dintre toţi directorii de scenă care s-au încumetat să îşi măsoare puterile cu acest text, poate cea mai dură a fost tentativa lui Ciulei de a se desprinde de modelul fundamental, fără a afecta nici textul nici mesajul. Este aceea pe care TVR a simţit nevoia (firească) să o transmită în ajun de alegeri, fie ele şi europarlamentare, pentru a sublinia perenitatea unei psihologii şi a unui comportament social care nu diferă prea mult de cele de la 1883, anul desfăşurării acţiunii. Căci chiar şi după 130 de ani, în fiecare judeţ există câte un preşedinte de CJ în al cărui pix stau numirile bănoase, care se sprijină pe un emisar al puterii centrale care acţionează discreţionar şi în care puterea oligarhilor locali se ciocneşte zgomotos cu opoziţia dispusă oricând să acuze şi se recuze ceea ce ar fi făcut la rândul său dacă avea prilejul. Dar elementul care face piesa lui Caragiale mai actuală ca oricând, în momentul electoral prezent, este recursul bombastic şi aiuristic la Europa, care era şi atunci la fel ca acum, cu ochii pe noi şi pe tribulaţiile noastre neputincioase, şi pe care o invocăm la fel de patetic şi fără rost.

Desigur că telespectatorul a depistat în personajele de pe ecran figuri familiare din politică şi gesturi şi acţiuni tipice din vremea noastră. Spectacolul filmat prezentat de TVR a fost cel din a cărui distribuţie au ieşit Toma Caragiu şi Rodica Tapalagă, fiind înlocuiţi cu Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ, iar partitura lui Agamiţă Dandanache rezervată de Ciulei lui însuşi, a fost preluată de Fory Etterle. Iar dacă ştafeta predată -  dramatic, la modul propriu - de Caragiu lui Rebengiuc nu s-a dovedit un succes, în schimb Mariana Mihuţ a strălucit pur şi simplu în noua distribuţie, fiind cea care a dus practic pe umeri întregul spectacol, printr-o interpretare de excepţie. În întregul său ambiţiosul spectacol realizat de Liviu Ciulei se distinge şi prin nota caricaturală pe care a oferit-o unora dintre personaje şi partiturilor lor - posibil una solicitată de cenzura vremii - dar care nu le-a înnobilat prestaţiile. Ba, dimpotrivă, prin caracterul uşor revuistic conferit partiturilor lui Dem Rădulescu sau Octavian Cotescu, le-a diminuat acestora cota de reprezentativitate.

Poate că televiziunea ar trebui să ne ofere într-un an marcate de evenimente electorale şi alte variante de care dispune în arhiva sa, dar în special de „scrisoarea” lui Sică Alexandrescu din filmul făcut în 1953, cu distribuţia emblematică ce i-a  trimis în eternitate pe Giugaru, Niki Atanasiu, Marcel Anghelescu, Costache Antoniu, Radu Beligan, Ion Finteşteanu, Birlic, Talianu şi Elvira Godeanu.

Trăim, dealtfel, o perioadă plină de scrisori pierdute şi de destinatari mai mult sau mai puţin (re)cunoscuţi.