Dacă aş fi lipsit din ţară şi n-aş mai fi fost la curent cu ce se întâmplă pe aici în ultimele luni, aş fi putut să jur că transmisia directă de duminică era una dintre obişnuitele ieşiri la rampă ale preşedintelui Băsescu în care dădea indicaţii preţioase şi se răfuia cu adversarii.
Doar că duminică n-a mai cuvântat de la Cotroceni, ci de la Palatul Parlamentului şi nu mai avea în spate drapelele României, UE şi NATO, ci pe cel al unui obscur partid care a făcut eforturi mari ca să adune în sală pe cei vreo 700 de delegaţi care este posibil să fi fost cam toţi membrii Mişcării Populare.
Nimic schimbat în fizionomia, expresiile şi aplombul lui Traian Băsescu, după luna şi jumătate în care s-a pitit după fustele fetelor şi ale nevestei (altminteri o doamnă stimabilă, având doar nenorocul unui soţ a cărui dambla este să facă din femei politicieni). Aceleaşi indicaţii cu ton ultimativ pe problematica internaţională, adresate însă nu Parlamentului şi Guvernului, ca de obicei, ci unui partid de 5% (cum recunoaşte el însuşi) care n-a dat încă proba parlamentară. Aceeaşi siguranţă de sine şi convingere că este unicul deţinător al adevărurilor, aceeaşi morgă de prieten la cataramă al mărimilor momentului şi de unică persoană de încredere a acestora.
După această demonstraţie a revenit, cu vizibilă satisfacţie, în tonalitatea care-i este cea mai agreabilă: răfuială cu cei care-i pun la îndoială performanţele, care-i pângăresc mandatele, care-l umilesc şi nu-i recunosc meritele de fondator al statului de drept şi al justiţiei libere. Acestea sunt, de fapt, marotele la care nu renunţă cu nici un preţ. În concepţia sa statul de drept a început odată cu mârşava sa suspendare, prin atitudinea luată de unele instituţii care aveau, într-un fel sau altul, datorii faţă de el. Iar independenţa justiţiei s-a manifestat odată cu condamnarea lui Năstase!
Exisă un paradox „Băsescu”: acesta ţine, într-adevăr, de activitatea justiţiei. Care a dat sentimentul că s-a desprins deopotrivă, de servilismul faţă de putere şi de timiditatea (sau interesul) cu care aborda anumite dosare delicate. Este o realitate. Dar tot o realitate este faptul că cu fiecare citare, reţinere, arestare şi condamnare reiese tabloul corupţiei generalizate care s-a dezvoltat şi a prosperat în mandatele sale. Ce argument mai puternic decât faptul că „mâna sa dreaptă”, confidentă, informatoare şi colaboratoare, este aşteptată cu nu mai puţin de trei mandate de arestare? Că figurile „iconice” ale guvernărilor pe care le-a mandatat sunt sau se află în drum spre puşcărie? Şi că show-ul abia începe, ghemul de interese şi complicităţi dezagregându-se prin delaţiunile şi turnătoriile reciproce ale participanţilor? Este destul de greu să convingi că au fost unicul om curat, dar lipsit de pârghii de intervenţie, într-un sistem de cea mai autentică factură mafiotă.
Spune Traian Băsescu că a ieşit la rampă ca să-şi apere mandatele? Prestigiul lor. Care prestigiu? Cel de preşedinte de două ori suspendat – democratic – şi salvat de la demitere de o „interpretare” constituţională?
M-am lămurit pe deplin că Traian Băsescu n-a învăţat nimic din lecţia pe care i-o serveşte viaţa şi că temperamentul său de scorpion nu poate fi modificat: înţeapă chiar cu riscul ca înţepătura să-şi fie fatală...
Adaugă un comentariu