Schimbarea la faţă a lui Băsescu

Pe măsură ce îşi consolidează statutul de persoană privată, Traian Băsescu începe să arate că gândeşte altfel decât atunci când era preşedinte. Într-o recentă apariţie la TV a înfăţişat imaginea unui politician lucid, extras din paradigma dualităţii tradiţionale din gena lui „cine nu e cu noi e împotriva noastră”, făcând chiar câteva destăinuiri care s-ar putea să-i deruteze şi să-i îndepărteze pe susţinătorii săi fanatici. El recunoaşte că în ultimii zece ani s-a preocupat de întărirea statutului instituţiilor fundamentale ale statului de drept şi mai puţin, chiar deloc, de drepturile omului. Şi constată că instituţiile respective s-au întărit până la a deveni stat în stat, cu pretenţia de a face legea, peste unicul legiuitor admis de Constituţie – Parlamentul. Cel care a blamat ani în şir păcatele membrilor forului celui mai democratic, vede acum în acţiunile Parchetului şi ale Serviciilor tendinţa de a discredita instituţia în ochii populaţiei până la a o face inutilă. Cu toate păcatele sale, în Parlament mai sunt vreo 300 de oameni demni de toată stima, care nu au ca obiectiv îmbogăţirea şi promovarea ilegalităţilor şi care nu trăiesc din şpăgi şi afaceri – spune el. Activitatea lor nu se vede, pe de o parte din cauza celor care au probleme cu legea, iar pe de alta datorită incompetenţei. În felul acesta, Băsescu ne aduce la ideea dragă lui, a Parlamentului cu 300 de membri, neîndrăgită însă de către parlamentarii înşişi. Pericolele care pândesc democraţia vin direct de la cele două instituţii pe care în cursul mandatelor sale le-a considerat ca şi copiii săi de suflet. Şi Codruţa Kovesi şi Coldea i-au înşelat aşteptările, transformându-se în vectori ai unui nou tip de totalitarism. Nu parchetul aplică legea – scrie şi în Constituţie – ci Înalta Curte şi Corpul magistraţilor, pe care le vede însă tot mai timorate de acţiunile conjugate ale „binomului”, pe care însă nu-l numeşte ca atare. O lovitură la adresa drepturilor fundamentale ale omului este aceea că DNA se comportă în mod discreţionar, atât prin atitudinea faţă de persoanele a căror vinovăţie nu a fost încă stabilită (imaginea Olguţei Vasilescu în cătuşe l-a oripilat, probabil şi datorită similitudinii cu o altă „victimă”, mai apropiată lui), iar show-ul mediatic pe care îl fac procurorii cu arestări în direct şi cu „scurgeri” sistematice din dosare către o „anumită parte a presei” îi apare ca una dintre manifestările cele mai degradante ale noţiunii de justiţie. De la acest aspect Băsescu trece şi la controversata chestiune a cartelelor pre-pay, el identificând abuzul în absenţa reglementării clare a tiparului de interceptare care poate fi folosit şi dat publicităţii, constatând nenumărate abuzuri şi în această direcţie – cel mai notoriu fiind modul în care procurorii au tratat problemele personale ale primarului Nichita de la Iaşi.
Un Traian Băsescu greu de recunoscut în actuala ipostază – mai ales atunci când reunoaşte că prima sa suspendare a fost perfect constituţională, sau când acuză diplomaţii străini de intervenţii lobby-stice pe la diversele instituţii ale statului – şi care poate avea efecte interesante pe planul viitorului său politic: în sensul că, pierzând adepţi din nucleul dur al băsismului, ar putea câştiga mai mulţi dintre cei care vor saluta schimbarea sa la faţă.