Schengenul nostru fotbalistic

Nu cred că ar trebui să fim prea supăraţi pe faptul că nu ne-am calificat la mondialul de fotbal. Nici n-am fi avut cum. Sportul acesta stă, de vreo două decenii, sub semnul speranţei şi al norocului. Dorim să performăm, dar n-avem nimic: ori ne pun în faţă sorţii echipei prea puternice, ori ne sunt repartizaţi arbitri care ţin cu ceilalţi, ori nu prindem o zi bună. Marţi a fost cu siguranţă o astfel de zi. Timp de două reprize echipa noastră n-a arătat nimic: tehnică, concepţie de joc, dorinţă de a învinge.

Am avut chiar senzaţia că după ce băieţii noştri alergau după minge şi o prindeau, nu mai ştiau ce să facă cu ea, soluţia cea mai la îndemână fiind să o trimită la portar. Nu cred că au fost până acum alte meciuri decisive în care să nu ne iasă nimic, să nu avem nici o fază inspirată, nici un şut periculos la poartă, precum acesta.

Un adevărat dezastru – vor spune unii. De ce? Ce ne îndreptăţea să ne aşteptăm la mai mult? Un campionat de doi bani, sufocat de aranjamente? Nişte internaţionali care fac tuşa pe la echipele care au dat puţini bani pe ei? Un antrenor plin de ţâfnă şi de orgolii care se bazează, în virtutea antecedentelor sale, pe inspiraţia zarurilor?

Sunt, iată, două decenii de când România nu mai înseamnă nimic în fotbal. Trăim cu nostalgia unei generaţii spontane care a dispărut nelăsând nimic în loc. Fotbalul a încăput pe mâna unor întreprinzători de doi lei care şi-au umplut buzunarele şi conturile pe seama naivităţii unui public dornic de revanşe pentru cenuşiul vieţii sale de fiecare zi. Fotbalul românesc seamănă izbitor cu politica românească: vedete care ştiu să ascundă mingea, dar nu şi să dea goluri; echipe uşor de cumpărat sau de angajat în blaturi; promisiuni şi speranţe fără acoperire. Şi, mai presus de toate o cronică lipsă de concepţie de joc. Ca şi fotbalul, politica trăieşte de azi pe mâine, mereu cu speranţa că se va întâmpla ceva care să îndrepte lucrurile, o minune care să ne califice, pentru că pe puterile noastre nu putem conta.

Necalificarea noastră corespunde normalităţii. N-avem ce căuta la Rio, atâta timp cât puteam ajunge acolo doar printr-o întâmplare, printr-un noroc chior. Locul nostru e aici, în mlaştina asta în care orice schimbare trebuie să fie impulsionată de pe alt plan decât cel al sportului propriu-zis. Ba, chiar, într-un fel, situaţia prezentă îmi aminteşte izbitor de problema noastră cu Schengen-ul. De ce nu intrăm în schengenul brazilian? Avem echipă, avem antrenor, avem minge, ba chiar şi spectatori. Îndeplinim, deci, toate condiţiile. Şi uite că se împotrivesc nişte greci, care nici măcar nu sunt mai breji ca noi…