Schengen - şantajul perpetuu?

Cu toate speranţele puse într-o atitudine mai cooperantă a statelor membre faţă de accesul nostru în spaţiul Schengen, lucrurile nu stau prea bine. Adică nu stau deloc bine. După ce francezii ne-au spus pe şleau că atâta timp cât nu facem ceva ca să-i scăpăm de ţiganii noştri nu vor fi de acord cu integrarea teritorială în suprafaţa în care nu mai arăţi buletinul la trecerea dintr-o ţară în alta, iată că şi germanii ne dau de înţeles acelaşi lucru. Până acum, pe lista “adversarilor” se înscriu Olanda, Franţa, Germania, Finlanda – ţări care, cu toate, au de fapt alte probleme decât îngrijorarea faţă de faptul că noi n-am fi în stare să stăvilim valurile de imigranţi care mişună pe la frontierele estice.

Şi chiar dacă cei care trec Prutul pe sub nasul poliţiştilor noştri de frontieră sunt incomparabil mai puţini decât cu care pătrund zilnic prin Italia, Grecia, Franţa şi chiar prin Olanda, veto-ul rămâne neschimbat. Şi nici măcar nu e nevoie ca mai mulţi să zică “Nu”. E suficient ca o singură ţară să se pronunţe în acest sens şi nici măcar nu e nevoie ca aceasta să vină cu argumente concrete. E suficientă simpla impresie: nu păziţi bine frontiera Uniunii…

Francezii au făcut un pas înapoi când şi-au dat seama că fac o gafă legând chestiunea de problema ţiganilor. Decizia lor e aceeaşi şi nu-i interesează că noi am încasat doar vreo 500 de milioane de la Uniunea Europeană ca să ne stabilizăm ţiganii, în timp ce ei au păpat câteva miliarde pentru a-i igieniza niţel pe ai lor “gens de voyage” şi de a le face nişte trasee fixe pentru peregrinările lor, reuşind asta în vreo 3-4 decenii. Ei vor, pur şi simplu, să scape de ai noştri, printr-un şantaj nici măcar subtil. Având în vedere experienţa lor proprie, probabil că vor trece 10-20 de ani până când vom reuşi să facem ce-au făcut ei. Iar atunci abia vom putea păşi în etapa Schengen.

Chestiunea este însă mai complicată. Este evident că “nordul” continentului nu ne iubeşte şi regretă profund intrarea noastră în familia lor. Schengen e un pretext pentru a ne ţine ceva mai la distanţă. Şi oricât se va declara Comisia satisfăcută de progresele noastre, nu va putea împiedica veto-urile succesive. Iar acestea vor veni aproape automat de la un MCV confuz şi incoerent, prin care lucrurile pot fi manipulate etern în direcţia dorită.

Acceptând cu capul plecat acest şantaj nu vom face decât să dăm şi alte idei. Cred că guvernul nostru ar trebui să facă ceva – ceva mergând chiar până la retragerea candidaturii şi la impunerea unor restricţii similare – chiar dacă eficienţa acestora va fi limitată sau puţin semnificativă. Altminteri vom perpetua sentimentul că suntem preşul pe care-şi şterge picioarele Europa. Şi, nu în ultimul rând, ar trebui să solicităm compensaţiile cuvenite pentru efortul de a ne alinia din punct de vedere tehnologic supravegherii sporite a frontierelor, care în aceste condiţii nu mai este necesară…