Scena balconului

După aproape exact 21 de ani, „scena balconului” de la Revoluție se reproduce într-o variantă revăzută și adăugită. În plină ședință a Parlamentului, înainte de votul la moțiunea pe legea Salarizării, cea care consfințea tăierile dure din lefurile bugetarilor, un bugetar de la postul public de televiziune, aflat în exercițiul funcțiunii a ținut să-și exprime opinia într-un mod ce putea să devină tragic: s-a aruncat pur și simplu în capul aleșilor, strigând lozinci de protest! Față de ce s-a întâmplat acum 21 de ani, există unele deosebiri. La Timișoara, revoluționarii au urcat în balconul Operei pentru a cere libertae. Nu s-au aruncat de acolo, pentru că au crezut că nu e nevoie și că cei însărcinați cu ordinea o vor face cu metodele lor cunoscute (au făcut-o, de altfel), La București, Adrian Sobaru avea libertate. De 21 de ani. Avea dreptul de a-și expune sentimentele și convingerile – și a făcut-o cu extrem de multă claritate. Sobaru, însă, se pare că nu prea mai avea pâine – prin pâine înțelegând resursele necesare unui trai decent pentru el și familia sa. Evident, a te arunca de prin balcoane nu este o soluție. Ar fi chiar o mare tragedie națională dacă toți cei care trec acum prin greutăți ar alege o asemenea variantă. Dacă este însă să vorbim despre o semnificație specială a acestui episod, să ne oprim puțin asupra utilizării sale ca armă de luptă politică împotriva Puterii, de către o Opoziție pe care nimic nu o califică a fi mai bună sau mai pricepută, dar care într-un asemenea moment se află pe o poziție avantajată. Pesediștii și peneliștii au făcut caz de indecența deciziei de a se continua ședința de parlament în condițiile evenimentului care tocmai avusese loc. Geoană s-a declarat șocat. Boc a încercat chiar să-i dea victimei o mână de ajutor. Fiecare a făcut-o dintr-o altă perspectivă a interesului imediat: primul n-avea chef să continue o acțiune perdantă din start; al doilea vroia să încheie cât mai repede acest episod incomod al moțiunii. Pe amândoi îi așteptau lucruri mai importante decât spectacolul unui accident survenit într-un moment atât de potrivit sau de nepotrivit. Acuzele Opoziției și darea pe după gard a Puterii reconstituie modul în care decurge dialogul politic în societatea democratică românească în care soluțiile la problemele nenumărate care se acumulează se pierd mereu în ceața intereselor particulare imediate. Și – fără să fiu un amator de violențe – mai că-mi vine să cred că „soluția finală” ar fi să-i aruncăm de la balcon pe cei care nu se străduesc să facă nimic din ceea ce în mod real ar trebui să facă. Și să-i înlocuim cu cei care credem că au măcar astfel de intenții. Până la (tradiționala) probă contrarie...