Scadența socială a creditului politic

Prima tentație a oamenilor e să facă comparații: Băsescu = Ceaușescu. Și în 22 Decembrie poporul a protestat împotriva dictaturii. Tot ca atunci, Băsescu a plecat senin la ski, la Predeal, precum Ceaușescu în Iran. Tot ca atunci organele de represiune s-au năpustit asupra participanților care, la fel ca atunci, au făcut baricade și au distrus ce le-a ieșit în cale. După părerea mea, comparațiile sunt forțate. În primul rând, pentru că în 2012 trăim într-o democrație reală. În al doilea, pentru că Băsescu nu este un dictator, deși uneori poate că și-ar dori acest lucru. Iar apoi, pentru că cei ce-au provocat distrugerile de duminică noapte nu erau animați de dorința de a fi mai liberi decât sunt. Proteste și incidente violente se întâlnesc în mai toate democrațiile, chiar și cele avansate. Această formă de libertate contondentă este tributul pe care îl plătim deficitului de educație ce marchează o anumită clasă socială, privită cu mai multă simpatie decât merita și popularizată de o medie în veșnică căutare de senzațional. Ceea ce s-a întâmplat în cele trei zile de la finele săptămânii trecute reprezintă altceva: scadența „cardului de credit” pe care „românii” (de data asta n-am prea mai auzit termenul din gura celor care-l îndrăgiseră atât de mult în 2005), l-au dat președintelui Băsescu, când l-au ales. Și care a ajuns, practic, la zero. Cu stilul său autoritar – căruia-i datorează acuzele de „dictator” – Traian Băsescu a crezut – ca și Ceaușescu, dealtfel - că el știe mai bine decât poporul ce e mai bine pentru popor și a procedat în consecință. Poporul, la rândul său, a crezut că ceea ce face Băsescu își va arăta, la un moment dat, roadele. Numai că n-a fost deloc așa. Ceea ce spunea președintele de la Erste, că ceea ce s-a întâmplat în România, după durele și scandaloasele restricții din 2010, nu ar fi fost de conceput în nici o țară europeană, s-a adeverit până la un punct, în sensul că mămăliga are nevoie de ceva mai mult timp ca să clocotească până la punctul de a face explozie. Incidentul „Arafat” a fost doar detonatorul actualei situații. Și explozia s-a produs în momentul în care „românii” s-au simțit atinși la cea mai sensibilă coardă a existenței lor: sănătatea. Tot acest parcurs își găsește logica în faptul că, de la declanșarea crizei, nu s-a înregistrat nici cel mai mic semn că cei puși să o gestioneze au habar cum să o facă. În mod paradoxal, peste situația generală s-a suprapus cea mai incompetentă administrație din toată perioada postrevoluționară. Niciodată România nu a avut un premier atât de lipsit de personalitate, niște miniștri atât de nepregătiți să-și facă treaba, niște administratori atât de lacomi și de lipsiți de decență. Toate acestea s-au adunat și, odată cu sentimentul că restricțiile și austeritatea de până acum nu au avut nici un efect, în afară de acela de a da politicienilor prilejul să fure mai mult și mai la adăpost de sancțiuni, și că înțelegerea și toleranța de care oamenii au dat dovadă sunt interpretate ca o stare mioritică, de resemnare, au făcut să răbufnească revolta justificată. O revoltă care penalizează, în egală măsură, hoția și incompetența celor aflați la putere și nehotărârea și lipsa de idei a unei opoziții aflate într-o stare de cronică somnolență. Făcând diferența necesară între protestatarii de bună credință și huliganii care, de regulă, profită de aceste mișcări pentru a-și face numărul, să mai notăm faptul că aceasta este prima manifestare de amploare cu motivații aproape exclusiv sociale și că Traian Băsescu este somat să achite nota de plată pentru tot ce-a „consumat” clica hrăpăreață pe care o ține sub pulpana autorității sale, coborâtă acum la cel mai de jos nivel pe care l-a cunoscut președintele ales.