Satul cu 3 locuitori permanenţi. ,,Am vândut 10 case, am investit banii în crâşmă!”

La graniţa dintre judeţele Sibiu şi Braşov (în zona Cincu), există un sat pe cât de pitoresc, pe atât de pustiu. O fost odată un sat săsesc, ca mai toate satele din partea aceasta a Ardealului, de peste Olt, dar saşii au plecat în Germania, românii s-au mutat la oraşe, iar casele părăsite s-au prăbuşit pe rând. Satul se numeşte Gherdeal, iar numele său are o oarecare rezonanţă în rândul celor care merg cu bicicleta sau caută locuri cu natură multă şi lume puţină.

Un sat cumpărat „la bucată”
Dinspre Făgăraş, ajungi la Gherdeal prin două locuri, diferite ca distanţă şi ca peisaje, dar ambele sunt trasee frumoase şi, ca să te bucuri de peisaje, trebuie să le faci cu încetinitorul. Poţi merge pe la Cincu şi ultima parte a traseului o faci pe un drum neasfaltat, încadrat de nişte peisaje rurale verzi sau poţi merge pe la Rucăr (comuna Viştea) pe un drum umbros, care şerpuieşte prin păduri, tot neasfaltat, dar potrivit în egală măsură pentru zilele caniculare de vară ori pentru peisajul alb al iernii.
Cel mai potrivit ar fi să te duci pe un traseu şi să te întorci pe celălalt, ca să nu ratezi nimic din ceea ce îşi pot oferi Dumnezeu şi natura. În ambele cazuri vei traversa Oltul şi vei vedea două hidrocentrale construite pe vremea lui Ceauşescu şi funcţionale şi astăzi: Dridif şi Olteţ.
Într-o zi obişnuită, la Gherdeal poţi să nu întâlneşti pe nimeni. Dar, pentru că am fost într-o zi de vară, când soarele era sus pe cer şi afară era cald şi plăcut, am întâlnit doi din cei trei locuitori constanţi ai satului. Stăteau pe o bancă de lemn, la umbra unui copac, în faţa unei case se încăpăţâna să reziste timpului. Aceeaşi casă care, cu vreo 10 ani în urmă, avea o proprietară în geam, cu care am povestit despre soarta locului la ultima mea vizită aici. Atunci erau în sat 7 locuitori, dar 3 au murit şi unul a fost dus la nişte rude. Din pustiu ce era, Gherdealul a ajuns şi mai pustiu. Acest termen începe să nu mai aibă grad de comparaţie pentru comunitatea Gherdealului.
Un sas şi-a ridicat o pensiune în mijlocul satului, cu mulţi ani în urmă. Apoi, an de an, a tot cumpărat proprietăţile nelocuite ale oamenilor, care pe vremuri nu costau mai mult de un salariu lunar. Probabil deţine astăzi jumătate din sat, iar casele încă nevândute nu mai au chiar preţurile acelea derizorii, pentru că a intervenit între timp în concepţia oamenilor conştiinţa de autentic, tradiţinal, neaglomerat, rural, natural.

„Mai suntem trei, eu, vecinul de peste drum şi frate-miu”
„Ultimul a murit acum o lună în sat, Dumnezeu să-l ierte. Mai suntem trei, eu, vecinul de peste drum şi frate-miu. În casa asta de aici trăia o femeie, dar a paralizat şi nu de mult timp au dus-o în Bruiu la rude. Eu sunt din ’55, fratele este cu un an mai tânăr decât mine, iar vecinul este cu vreo 5 ani mai bătrân decât mine. Nu avem magazin în sat, ne cumpărăm mâncarea de la Bruiu. Când se duc angajaţii de la pensiune pe acolo, ne cumpără la toţi de mâncare, noi nu avem cu ce merge. Avem noroc că tot timpul sunt angajaţi la pensiunea aceasta, stau toată ziua aici şi pleacă doar seara acasă. Ei sunt din Bruiu şi din Toarcla, sate vecine”, îmi povesteşte, de la umbra pomului, Oghert Michael Helmuth, unul din cei trei săteni care îşi trăieşte bătrâneţea în satul în care s-a născut acum aproape 70 de ani.
Ne invită şi în locuinţa lui modestă să vedem cum trăieşte. Are o cameră mică, în care la loc de cinste sunt patul şi soba, iar până acolo se trece printr-un fel de tindă, ticsită cu lemnele rămase nemişcate de astă iarnă. O brânză pusă la desărat într-o oală cu apă îi constituie prânzul din ziua aceea, dar probabil şi din următoarele, iar ca desert se desfată cu câteva mere văratice. Poate e mult spus că pare fericit, dar nici abătut sau îngrijorat nu este.

Case de vânzare nu mai sunt. Proprietarilor, şaşi din Germania, le e frică de noile vremuri
„Case de vânzare nu mai sunt, proprietarii lor nu vor să le mai dea. Au zis că cine ştie ce se mai întâmplă în Germania şi, dacă trebuie să plece, să aibă unde veni. Cele mai multe s-au vândut după Revoluţie, dar în ultimii ani s-au deşteptat şi nu mai vor să le vândă. Iarna vine de la Primărie un tractor să ne deszăpezească, dă roată prin tot satul, pe la cimitir… Curentul îl plătim la poştăriţă, vine o dată pe lună prin sat. Eu am o pensie din care trăiesc, după mama, care a fost prizonieră în Al Doilea Război Mondial. Au luat ruşii şi prizonieri femei şi le-au dus să lucreze în Rusia în mină la cărbuni. Au murit şi oameni mai tineri acolo, dar ei i-a dat Dumnezeu putere şi s-a întors acasă”, spune bărbatul.

Cel mai mult a avut cândva peste 400 de oameni
Deja este zarvă în sat, nu de alte, dar trei-patru oameni străini pe străzi sunt o raritate la Gherdeal. Micului nostru grup i se alătură, atras de vocile noastre, un alt localnic şi, uite aşa, am ajuns să cunoaştem doi din cei trei gherdeleni.
„Satul nostru a fost săsesc cam în proporţie de 80%. Vedeţi casa aia albă? Acolo se gătau saşii şi începeau românii. Cel mai mult a avut cândva peste 400 de oameni. Acum puţini sunt cei care mai au casa lor aici. Eu stau în casa mea, pe asta n-am vândut-o, am trei copii, le rămâne lor, dar nu mai vin ei în ţară pentru casa asta… Unul e în America de Sud, are familia lui acolo. Am vândut alte vreo 10 case, rămase moştenire de la un unchi, care astăzi se odihneşte sub nişte pruni în cimitir. Am investit banii în crâşmă! Sunt pensionar de vreo 20 de ani, au zis cei de la uzină că nu mai au nevoie de mine, gata, la rebut… Eu sunt corcitură, jumătate sunt român, iar jumătatea ailaltă se împarte între ungur şi sas. Auzi, eu îţi spun de toate, dar sper să nu-mi dai vocea la ziar”, glumeşte al doilea localnic al satului, Gheorghe Costea, în vârstă de 70 de ani.
Marin Preda, de-ar fi fost pe aici, ar mai fi ieşit o continuare la ,,Moromeţii”. Îi lăsăm pe cei doi să mai dezbată chestiunea pustietăţii satului, pe banca de lemn pe care probabil îşi petrec cea mai mare parte din cursul unei zile, iar noi ne ducem pe uliţe.

Turnul cu slănină
Ce e cu adevărat interesant este că în turnul bisericii săseşti de la Gherdeal încă s-au mai păstrat numerele de casă ale gospodăriilor. Fiecare om îşi lăsa slănina în dreptul numărului său de casă.
Ca în mai toate comunităţile săseşti, şi această biserică fortificată avea un loc răcoros, umbros şi bine aerisit, în care oamenii îşi păstrau slăninile. Urcau în turn o dată pe săptămână – de regulă duminica după slujbă – şi îşi tăiau o bucată de slănină suficient de mare să le ajungă toată săptămâna.

Un sat „păzit de război”
Satul este dintr-o poezie. Una din acelea despre care învăţam la şcoală prin gimnaziu ori liceu şi în care motivul principal era trecerea ireversibilă a timpului. La Gherdeal timpul a trecut pe nesimţite, fără să ştie nimeni în ce direcţie a luat-o. A lăsat în urmă, el – timpul, amprenta unei comunităţi săseşti unite, cu obiceiuri şi case specifice, dar care n-a mai putut rezista în vatra în care s-a creat. Comunitatea s-a dislocat din satul dintre dealuri, culmea, de data aceasta nu de frica tătarilor cum se întâmpla uzual în Evul Mediu, ci pentru mirajul vestic din afara ţării. Satul acesta a fost atât de bine ascuns între păduri, încât în Al Doilea Război Mondial n-au dat de el nici nemţii, nici ruşii.

Foto: Satul are o biserică de ,,români” şi una de ,,saşi”.

Nu se ma ţin slujbe în niciuna din ele, dar în cea evAnghelică se investeşte în reabilitare.