Şantajul Schengen

Într-un elan, pe cât de spectaculos, pe atât de inutil, preşedintele Băsescu s-a dus la Bruxelles ca să-i certe pe liderii europeni că nu-şi îndeplinesc angajamentele faţă de România. Ironia sorţii face că subiectul pentru care pledează preşedintele să fi fost acutizat de el însuşi, prin alarmele date cu privire la încălcarea ordinii constituţionale şi a statului de drept de către cei veniţi la guvernare după 2012.
Problema cu care se luptă Traian Băsescu este însă anterioară lui 2012, iar rezervele exprimate de către unele state la adresa intrării României în spaţiul Schengen datează de pe când statul de drept era făcut preş de către Boc ca să calce şeful statului pe el.
Ceea ce spune Băsescu este corect: din moment ce România îndeplineşte standardele tehnice – pentru că despre asta este vorba în spaţiul Schengen – recursul la alte criterii, de natură subiectivă, este incorect.
Cu atât mai mult cu cât aceste criterii par să fie în continuă mişcare şi adaptare la motivele unei opoziţii transmise ca o ştafetă de la un guvern la altul.
În stilul său caracteristic, prietenul Barroso o dă pe după plop şi zice că da, dar progresele din unele domenii sunt „compensate” de regrese în altele, iar Comisia şi-a spus deja părerea, dar că nu se poate trece peste veto-ul unor state.
Aici apare o problemă de fond care ţine de constituţia europeană şi care nu a fost prevăzută în legea fundamentală a Comunităţii Europene: cum se rezolvă un astfel de conflict, între decizia Centrului şi opoziţia individuală a statelor membre? Nicicum! Nimeni nu s-a gândit că va putea apare o astfel de situaţie. Şi era şi greu de prevăzut înaintea crizei economice. Aceasta a deschis însă noi teme de confruntare, iar situaţii ca cea a României, care a exportat masiv contingentul său de comunitate ţigănească, au devenit cât se poate de stresante, mai ales pentru ţările a căror legislaţie permisivă nu prevede soluţii rezonabile. Că ţiganii noştri – cetăţeni europeni liberi – se îndreaptă spre acele state unde pot obţine mai uşor avantaje, protecţie socială şi condiţii de manifestare a unor abilităţi genetice, este o realitate. După cum la fel de real este faptul că România nu poate impune nici o limitare a libertăţii de mişcare a romilor săi, atâta timp cât nici măcar nu dispune de argumentele economice ale menţinerii lor în locurile de care aparţin.
Desigur, este mai simplu să acuzi România şi să-i pui beţe în roate, şantajând-o cu accesul în Schengen (pentru care s-au făcut cheltuieli exorbitante, în vederea protejării comunităţii europene pe flancul său estic), decât să purcezi la o rezolvare europeană a chestiunii. Astfel încât MCV-ul va rămâne instrumentul preferat pentru blocarea accesului României în spaţiul Schengen, în timp ce libertatea de mişcare a romilor nu suferă nici un fel de îngrădire.