Șantajul de presă

Dl președinte Băsescu descoperă America cu o oarecare întârziere. Șantajul prin presă are frumoase tradiții interbelice pe malurile Dâmboviței și nu degeaba performanțele imobiliare ale celebrului patron al „Curentului” erau supranumite „șantajul și etajul”. Palatul ridicat în acest mod, cu contribuția marilor tunari ai vremii ar putea să poarte o placă comemorativă, nu doar pentru a marca fenomenul, ci și specificul lui: banii obținuți cu o astfel de trudă erau băgați direct în afacere. Între timp lucrurile s-au mai schimbat. După ce jurnaliștii și proaspeții oameni de afaceri ai tranziției miraculoase de la proprietatea statului la cea privată s-au mai dezmeticit după puseele de militantisme de dreapta sau de stânga, unii dintre ei, cei mai adecvați noilor realități, au trecut la treabă. De la ignorarea cu bunăvoință a unor aspecte reprobabile, contra cost, lucrurile au evoluat spre presiunea directă. Numai un naiv nu și-ar fi putut da seama, de-a lungul timpului, care era motivația reală a tonului critic, justițiar aproape, al unor campanii de presă și cum se făcea că acestea încetau ca la un semn, dacă nu cumva același ziar, în aceeași problemă, o lua pe contrasens, ignorând vădit pentru ce militase până atunci. Așa s-a făcut că jurnale cu mari probleme s-au revigorat brusc, sau că altele, cu tiraje confidențiale, continuau să funcționeze, pe fondul creșterii subite a nivelului de trai al șefilor lor. Șantajul de presă a intrat în uzul curent al consumatorului de presă, tolerat sau ajutat de interese politice de conjunctură. Marii șantajiști au fost trecuți cu vederea sau chiar încurajați când demersul lor convenea uneia dintre părți. Într-o logică strâmbă a lucrurilor, promotorii unor asemenea campanii incalificabile au început să devină lideri de opinie, fiind consultați și citați ca luptători pentru o cauză generală, chiar dacă cu beneficii private. Șantajul a fost onorabilizat ori din teama celor care nu doreau să intre într-un astfel de malaxor, ori de satisfacția părții care-și vedea atinse scopurile în acest fel. Micile ziare de scandal au devenit treptat trusturi de presă, și-au adăugat alte mijloace de influență și liderii lor s-au înscris în categoria oligarhilor obișnuiți să acorde sprijin pentru calea liberă spre viitoarele beneficii: „etajul” lui Șeicaru a început să devină o modestă amintire în fața edificiilor somptuoase hrănite de perena sursă a conflictului și conlucrării dintre cei care au de pierdut de pe urma dezvăluirii manevrelor lor infracționale și cei care au de câștigat de pe urma amenințării cu dezvăluirea. Lucrul cel mai curios în momentul de față este că apostolul luptei împotriva acestui flagel, dl Băsescu, pare să fi descoperit această realitate abia acum. O realitate cu care s-a confruntat și cu care a conlucrat, uneori fructuos, atunci când nu era în fruntea bucatelor, dar dorea să ajungă. Și o realitate care nu ține atât de presă, cât de mediul toxic al afacerilor necurate derulate cu oblăduire politică sau instituțională. Odată făcută curățenie aici, presa va fi prima care va beneficia de ea. Rămânând să facă ce știe și ce trebuie: să ne păzească de tentații.