Șansa ratată a Guvernului Boc

Nici un alt guvern postrevoluționar nu a beneficiat de condițiile excepționale în care s-ar fi putut face și reformă și restructurare pe care le-a avut Executivul condus (vorba vine) de Emil Boc. Altoită pe trunchiul comunist, noua administrație s-a dezvoltat haotic, aproape necontrolat, în direcțiile pe care le-au impus diversele interese de conjunctură: transformările prin care au trecut economia și societatea nu au avut un corespondent în administrație și în instituțiile sale. Rezultatul evoluțiilor din această zonă a fost un amestec eterogen de ministerie de tip vechi, cu o birocrație ultracentralizată și de agenții de toate soiurile, cu grade de independență diferite și subordonări neclare. Creșterea continuă a numărului de instituții și de posturi – justificată, în mod special, prin difuze cerințe europene - au adus România, în pragul crizei, în condiția unei persoane suferind de obezitate cronică care așteaptă în fața unui lift defect să urce la etajele civilizației. Dacă sectorul privat a reacționat cu promptitudine la modificările pe care le-a adus criza, adaptându-se la noile condiții pentru a putea să funcționeze eficient în continuare, nu același lucru s-a întâmplat în sectorul public. Acesta a continuat să crească în volum și să-și amplifice costurile pe măsură ce criza se acutiza. Nici primul și nici ultimul Executiv condus de Boc nu au dat vreun semn că înțeleg amploarea și gravitatea fenomenului. Le-au trebuit aproape doi ani ca să se dezmeticească – doi ani pierduți iremediabil – și să înceapă să bâjbâie în căutarea soluțiilor. Iar cea mai stringentă – restructurarea sectorului bugetar - a fost evitată cu obstinație, din rațiuni electorale, pierzându-se timp prețios în fel de fel de inițiative păguboase. Spuneam că Boc a avut o șansă istorică, unică: aceea de a putea să facă restructurare și reformă, fără să întâmpine piedicile politice, sindicale și sociale din alte perioade. A avut un aliat de excepție în criză și în presiunile exercitate de efectele acesteia. În numele supraviețuirii, putea să taie în carne vie și să execute operațiuni chirurgicale imposibil de făcut în alte condiții. România ar fi putut întâmpina momentul ieșirii din recesiune pregătită pentru a recupera terenul - cu o administrație suplă și adecvată, cu instituții mai puține și mai eficiente și cu o selecție naturală a cadrelor. Boc a preferat să se lupte cu pensionarii și cu pensiile nesimțite (date de alții) în loc să ușureze povara datoriilor în suveică, determinate de incapacitatea de a-și aplica sie și alor săi tratamentul rezervat altora. Remanierea nu înseamnă, practic, nimic. Guvernul Boc este ca o Dacie din anii ’60, căreia dacă-i schimbi o roată și trei bujii nu o faci mai performantă. Ea va continua să consume mult și să dea randament scăzut, amenințând oricând să fie trasă pe dreapta datorită stării tehnice necorespunzătoare.