Şansa „bărbatului fără păr” la concursul „femeii cu barbă”

Însoţită de prea multe nădejdi, piesa cu care ne-am prezentat la Euvision a capotat undeva pe la locul 17. Este, dacă nu mă înşel, una dintre cele mai proaste clasări ale noastre la acest concurs, ajuns să aibă muzica doar ca pretext.

Eurovision a devenit un teatru de exerciţii politico-naţionaliste. S-au dus vremurile când câştigătoare ieşeau adevăratele şlagăre, precum „Waterloo” al celor de la ABBA. Treptat, scena festivalului a devenit locul unde se tranşează dispute de orice natură, dar mai puţin muzicale. Sistemul de vot este unul care încurajează manevrele regionale, iar câştigătorii se înscriu pe linia unor demersuri care nu mai au nimic de-a face cu cultura. Cel mai bun exemplu îl oferă câştigătorul de anul trecut, purtat spre victorie de o minoritate extrem de activă şi nu de valoarea propriu-zisă a prestaţiei „femeii cu barbă”. Pe zi ce trece, EUROVISION devine tot mai mult un soi de „Consiliu al Europei” muzical în care se ciocnesc tendinţe şi orientări tranşate printr-un sistem de alianţe cel puţin ciudat.

Eşecul românesc are o explicaţie suficient de clară: piesa este valoroasă, dar mesajul său n-a putut fi înţeles de o Europă care se confruntă cu alte probleme decât ale noastre. Nu întâmplător singurele puncte pe care le-am primit au venit de la fraţii de peste Prut cu care împărtăşim condiţia de servanţi ai celor cu stare. Mesajul nostru era valabil la Bucureşti şi la Chişinău, dar nu la Viena. Poate că dacă piesa celor de la Voltaj s-ar fi referit la un aspect legat, să zicem, tot de minorităţile sexuale, rezultatul ar fi fost altul. Pe cine interesează însă drama copiilor rămaşi fără părinţii plecaţi să-i slugărească pe beneficiarii bunăstării comunitare? Sunt aproape sigur că aceeaşi melodie, cu alt mesaj, mai percutant din punctul de vedere al sensibilităţii europene, s-ar fi plasat mai bine. Nu cu mult, pentru că, aşa cum s-a văzut până acum, voturile se distribuie în funcţie de afinităţi regionale sau de etnie. Or, în tot vălmăşagul acesta de naţii, noi ne avem doar cu moldovenii...

Nu trebuie să facem din acest eşec (privit doar din punctul de vedere al speranţelor nesustenabile) un capăt de ţară. Muzica este ca şi politica – o împletire de interese şi afinităţi. Poate cineva să fredoneze hit-ul „femeii cu barbă?” Mă îndoiesc. Percutant a fost doar paradoxul şi fronde care l-au însoţit.

Se pot face, acum, tot felul de speculaţii. Dacă nu cumva alta dintre melodiile intrate în selecţie ar fi obţinut un loc mai bun?! Poate. La vârf însă jocurile se fac la fel ca şi în politică. Pe grupuri şi pe grupări. Unii s-au mirat poate că Rusia a ratat victoria. Dar Rusia era condamnată din start, indiferent cât de valoroasă ar fi fost piesa sa. Sancţiunea a venit aproape logic, în siajul politicii. Zonă în care noi nu mai însemnăm nimic, iar atâta timp cât punctajele se vor acorda pe actualele criterii nici nu vom avea vreo şansă. Nu ne rămâne decât să acceptăm principiul olimpismului. În fond, acelaşi principiu ne călăuzeşte şi în alte „concursuri”, gen NATO sau UE, nu?