Salutări de pe litoral

Nebunia declanşată pe litoral de canicula prelungită îmi evocă starea de dinainte de revoluţie a acestui perimetru. România are o zonă costieră de vreo 250 km, dintre care cu plaje frecventabile mai puţin de 50. Spaţiile destinate vacanţelor au rămas cele din staţiunile clasice. Li s-a adăugat doar o parte a Năvodarilor, cea din apropierea combinatului petrolier, şi zona din sud, rezervată altădată nonconformiştilor. Dacă pe vremuri sezonul estival se deschidea pe la 15 mai şi se închidea la sfârşitul lui septembrie – întreaga sa bază materială de circa 150.000 locuri în hoteluri şi campinguri rămânând funcţională pe acest parcurs –  astăzi vorbim despre un sezon mai scurt de două luni – practic, de prin 10 iulie până în 25 august – în care la turaţie maximă funcţionează doar week-end-urile. Aşa se face că, într-un final de săptămână precum ultimul, se înghesuie pe plaje peste 300.000 de oameni, găzduiţi de-a valma prin apartamentele Constanţei şi prin casele şi curţile din Costineşti sau Vama Veche.

Este un sezon intensiv în care investitorii încearcă să scoată veniturile unui întreg an, recurgând la clasicele tertipuri pe care FISC-ul nu poate să le cuprindă, iar turiştii le acceptă cu resemnare. Diferenţa între ieri şi astăzi este mare. Ieri, litoralul era mai degrabă un serviciu social, cu preţuri rezonabile şi care oferea o şansă marii majorităţi a celor care şi-l puteau permite. Hotelurile erau mai degrabă cămine, iar restaurantele cantine, puţinele dotări de standard internaţional fiind rezervate turiştilor străini care puteau petrece în România o vacanţă cu preţul ajutorului de şomaj. Astăzi este o competiţie între cei care se scoală cu noaptea în cap pentru a prinde un loc de prosop pe plajă şi de a nu se întoarce acasă fără „dovada” frecventării litoralului – bronzul mai puţin sănătos pe care-l „acumulează” forţat în cele doar câteva zile de sejur. Puţini sunt cei care-şi permit un concediu real, în afara week-end-ului prelungit, şi mă duc cu gândul la vremea în care din iunie până la finele lui august nu prea existau camere libere.

Pe ansamblu, turismul nostru estival aduce cu o năvală barbară în care hoardele de vilegiaturişti asaltează un presupus teritoriu al relaxării. Care numai aşa ceva nu este, el începând şi sfârşindu-se cu calvarul de pe şosele şi autostradă, agrementat fiind doar de puţin numeroasele oferte de divertisment clasic. Ceea ce s-a încercat la Mamaia pare să fi luat sfârşit odată cu retragerea lui Mazăre, iar la nivelul administraţiei centrale şi locale nu există nici un soi de proiect, totul desfăşurându-se la voia întâmplării. Această stare generală face ca fluxul de turişti străini să se reducă continuu, rămânând la nivelul categoriei celor în căutare de experienţe sexuale, concurenţa vecinilor bulgari făcând-se încă simţită, în ciuda problemelor pe care le au şi ei. Deşi poate să pară o glumă, zisa lui Ponta, cum că concediul la Miami l-a costat mai puţin decât unul la Mamaia pare să fie reală, dacă avem în vedere zona de exclusivitate din nordul staţiunii unde s-au refugiat milionarii noştri săraci.

Oricât ar părea de ciudat, o lovitură decisivă lungirii sezonului estival a dat chiar programa şcolară, care a scurtat intervalele clasice în care aveau loc taberele care aduceau la mare mai mulţi copii decât îşi permit majoritatea părinţilor să trimită...