Să vă uitaţi câte rude aveţi la evenimentele vieţii

Ştiţi care este răspunsul: Nu te-am deranjat, ştiam că ai greutăţi şi nu am vrut să te mai încurc! Putea să te „încurce” dar nu a vrut să te încurce, putea să te ajute, nu a putut... era ocupat cu altceva!
Vin evenimentele vieţii, îţi creşti copii, ai datorii, ai bănci care te îngrămădesc şi te încâlcesc, rămâi şomer şi ai nevoie de un loc de muncă…
Cine vine să te întrebe: „Ce faci frate? Poate ai nevoie de un ban, de o pâine, de un prieten?
Şi încercaţi să vedeţi câtă lumea vine, atunci când trece în nefiinţă cineva şi au rămas atâtea lucruri în urmă: case, grădini, bani şi avere! Atunci veţi vedea şi veţi cunoaşte arborele genealogic de la Matei – de trei ori câte paisprezece neamuri... „Hoitul miroase şi atrage corbii!
Pilda – când alergi în zadar după lucruri care nu folosesc şi nu ai măsura lucrurilor, te autodistrugi!
Un lucru care pe mine mă preocupă şi pe dumneavoastră ar trebui să vă intereseze: „Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?” (Matei 6:27)
Adică ce ai putea să faci tu în plus, ca restul lumii, ca să devii mai interesant ca restul lumii?
Chiar dacă ai ajuns bogat, împărat său ministru... tot pleci din viaţa asta! „Şi m-am uitat în urma mea şi am văzut oase goale şi ţărână...”, adică cimitirul. El se uita la groapa, şi o contemplă... „care-i ostaşul, care-i săracul, care-i împăratul, care-i bogatul?”
O clipă şi viaţa pe toate le rămâne!
Iar Solomon spune: „Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni! Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare? Un neam trece şi altul vine, dar pământul rămâne totdeauna! Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către locul lui ca să răsară iarăşi. Vântul suflă către miazăzi, vântul se întoarce către miazănoapte şi, făcând roate-roate, el trece neîncetat prin cercurile sale. Toate fluviile curg în mare, dar marea nu se umple, căci ele se întorc din nou la locul din care au plecat. Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună: ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude.
Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare...”.  (Eccle. 1:2-9)