Să ne strecurăm în Europa...

Ce exemplu mai elocvent de incompetenţă guvernamentală şi managerială decât modul în care România se conectează după 25 de ani de la deschiderea graniţelor, cu Occidentul?
Cine vrea să intre sau să iasă din România trebuie să înfrunte calvarul circulaţiei pe două benzi, dintre care una mai mereu blocată de TIR-uri, de la Arad la Nădlac. Poarta principală, dacă putem să-i spunem aşa. Poarta pe care o dorim deschisă larg de aderarea la Schengen, dar pentru a cărei utilizare europeană va trebui să mai aşteptăm încă vreo câţiva ani buni: CNADNR-ul primeşte până la 23 iulie ofertele constructorilor interesaţi să finalizeze o lucrare lăsată baltă de o firmă austriacă ce a dat faliment. Se face, deci, licitaţie pentru a termina un drum de doar 40 de kilometri pentru a cărei finalizare vor mai fi necesare 54 de... luni!
Tembelism mai cras decât ăsta cu greu poate fi imaginat. Dealtfel, sub semnul tembelismului stă întreaga activitate buimacă a unei instituţii bugetofage, manevrată după cum le-au dictat interesele de moment, de către mai toţi guvernanţii.
România a moştenit din comunism o izolare ermetică a graniţelor sale. Primul lucru pe care ar fi trebuit să-l facă guvernele postdecembriste ar fi fost să deschidă larg aceste porţi, pentru a facilita schimburile umane şi materiale cu restul Europei. Prima iniţiativă de acest fel a venit însă abia după 2000, când Năstase a negociat cu Bechtel Autostrada Transilvania – cea care ar fi trebuit să conecteze Nordul şi Centrul ţării cu exteriorul. Nu ştim dacă preţul la care a fost negociată lucrarea a constituit o eroare mai mare decât sistarea ei de către noii guvernanţi. Cert este că ne-am ales şi cu o pagubă enormă, şi cu o infrastructură rămasă pe butuci. Nici cei care au urmat nu s-au dovedit mai limpezi la minte: s-a dat prioritate autostrăzii spre litoral – o arteră sezonieră. S-au făcut planuri peste planuri pentru o alta care să lege Capitala de Braşov, utilizată cu precădere în week-end-uri! S-a realizat doar porţiunea perfect inutilă dintre Bucureşti şi Ploieşti, ocolită de automobilişti datorită faptului că e cu vreo 20 kilometri mai lungă decât DN1 şi se şi intră cu dificultate pe ea. S-au făcut chiar proiecte pentru o autostradă Bucureşti-Alexandria (?!), dar nimeni nu s-a atins de tronsonul ultranecesar şi ultraaglomerat Piteşti-Sibiu. Şi poate că nici acum nu s-ar fi gândit cineva că este relaţia vitală, dacă francezii de la Renault n-ar fi ameninţat că-şi mută producţia de la Dacia în Maroc. Lucru pe care îl vor face probabil, pentru că perspectiva acestei autostrăzi continuă să rămână îndepărtată – abia se refac studiile de fezabilitate.
În România s-au cheltuit sume imense pe toate aiurelile imaginabile, dar nu şi pe acele obiective absolut necesare. Iar „disgraţia” autostrăzilor care se puteau face cu bani europeni se explică foarte simplu: de acolo se putea fura mai puţin. Stau uneori şi mă gândesc în câte vile, case, maşini de lux şi vacanţe s-au convertit şpăgile de la drumurile neîncepute sau neterminate...