„Să ne împotrivim, făţiş şi pieptiş, năvălirii modei”

PRIMUL BRAD DE CRĂCIUN: În România, primul brad, împodobit cu câteva zile înainte de sărbătoarea Naşterii Domnului, a fost cel din palatul principelui Carol I de Hohenzollern, în anul 1866. Ulterior, toţi românii au preluat acest obicei.

Petre Ispirescu a rămas cunoscut în amintirea noastră ca un culegător de basme populare româneşti care avea un har deosebit în a povesti. Cu toate că a fost un adept al creaţiilor populare, Ispirescu nu a apreciat tradiţia pomului de Crăciun pe care a văzut-o ca „o piază rea, ca o cobe, ca unul ce înfăţoşează semnul jalei şi se vâră tocmai în sărbătorile aducătoare de veselie ale românului”, se menţionează în textul publicat de acesta în revista „Convorbiri Literare”.
Scriitorul mărturiseşte că a văzut pentru prima dată un brad de Crăciun în copilăria sa, în casa unui neamţ (n.r. celui „din neamurile apusene, fie el catolic, protestant sau orice o fi el acolo, îi zice neamţ").
„Eram copil şi văzând pe la Crăciun la o casă un pom gătit, am stat şi am căscat şi eu gura acolo. Pasămite era pomul Crăciunului. Nu mai văzusem până atunci, decât pe la morţi un aşa pom împodobit”, spunea folcloristul şi prozatorul Petre Ispirescu în cartea „Poveştile unchiaşului sfătos”.
Pentru că era obişnuit să vadă bradul doar la moartea unor tineri necăsătoriţi l-a apucat „o jale de să ferească Dumnezeu", crezând că asupra familiei a căzut năpasta chiar de preajma Crăciunului.
Pomul pe care l-a văzut în copilăria sa i-a rămas în minte multă vreme. Peste câţiva ani, scriitorul a constatat că obiceiul se răspândeşte rapid. „După ce m-am făcut mare, am văzut că obiceiul pomului de Crăciun se întinde precum se întinde şi năvălirea în gloată  a străinilor de alt neam în oraşele noastre”.
Despre pomul Crăciunului, Ispirescu susţinea că „e mai primejdios, fiindcă se lăţeşte printre Românii de sus, printre cei învăţaţi, cei cu dare de mână, cei mai însemnaţi ai ţării, care plutesc, cum se zice, pe deasupra gloatelor şi de la dânşii lesne se coboară la cei de jos obiceiurile şi apucăturile lor”.
Frica sa era că oamenii vor uita obiceiurile tradiţionale: „Nu va trece mult şi se va răspândi prin toate stratele poporului, care, Doamne fereşte, poate că îşi va uita de obiceiurile şi datoriile părinţilor lor şi contropirea străină va fi mai uşoară”.
Petre Ispirescu credea că pomul de Crăciun va diminua importanţa obiceiurile străbune şi că, astfel, acestea vor dispărea şi vor fi înlocuite de cele aduse din străinătate, fie de tinerii plecaţi la studii, fie direct de persoanele care veneau de afară să se stabilească în ţară. Ispirescu propunea păstrarea tradiţiilor autohtone: „Să ne împotrivim, făţiş şi pieptiş, năvălirii modei şi să ne mândrim de viţa din care ne tragem".
Apelul său a creat ecou la jumătatea secolului XIX, mai multe publicaţii ale vremurilor susţinând punctul său de vedere.
Timpul a dovedit, însă, că românii şi-au păstrat obiceiurile, iar împodobirea pomului de Crăciun a devenit una dintre cele mai iubite datini din întreaga lume, împreună cu aşteptarea, în seara de Ajun a Crăciunului, a lui Moş Crăciun.

„Bradul are o simbolistică aparte, aceea de dublu al sufletului“
Chiar dacă obiceiul împodobirii bradului de Crăciun, spre exemplu, este relativ nou în România, prezenţa bradului în ritualul de nuntă şi de înmormântare vine de foarte demult. Asociat cu viaţa, trăinicia, pomul veşnic verde se obişnuieşte şi astăzi să-i însoţească pe tineri la nuntă, ca un semn că relaţia lor va dura. Sunt zone în care se consideră că nu orice brad, ci unul anume este destinat fiecărui tânăr, de aceea procesul de căutare este un ritual în sine, sunt altele în care la nuntă, sau, în cazurile nefericite, la înmormântare se taie chiar bradul care, la naşterea tânărului, i-a fost destinat drept „frate“ în natură.
„Bradul are o simbolistică aparte, în esenţă este aceea de dublu al sufletului. Este destinat tinerilor nenuntiţi, sau nelumiţi, cum se mai spune. Ţine locul mirelui sau miresei de care cel decedat n-a mai avut parte, dar mai reprezintă şi o continuare a vieţii în Lumea de Apoi. Bradul împodobit la înmormântare face parte din  ritualul obişnuit al nunţii şi ţine de faptul că nu-i dai drumul tânărului Dincolo nenuntit, rămâne de încheiat un proces, un firesc al vieţii“, spune Claudia Balaş, etnograf.
Dacă la nuntă bradul este adus cu bucurie şi împodobit de prietenii mirilor, făcând parte chiar din ceremonia cununiei, ulterior bradul împodobit fiind fixat la stâlpul casei, ca o garanţie că tânăra familie va fi apărată şi căsnicia va avea trăinicie, la înmormântare  evident că bucuria dispare. „Bradul este purtat cu vârful în jos şi se aşează pe mormânt. Ca şi la nuntă se împodobeşte cu batiste, covrigi, mere, după înmormântare fixându-se alături de cruce“, mai spune etnograful.
Se mai păstrează, în anumite sate, chiar obiceiul ca tănărului decedat să i se pregătească  o mireasă (sau mire, pentru fată), o tânără care poartă rochia albă şi-l însoţeşte la mormânt, tot în credinţa că lucrurile trebuie încheiate pe pământ, astfel încât cel decedat să nu aibă motiv să se întoarcă.
Deşi nici la nuntă şi nici la înmormântare ritualul ortodox nu implică cele menţionate mai sus, biserica nu a respins obiceiurile păstrate din generaţie în generaţie.