Ruleta rusă la Wimbledon

Înfruntarea dintre cei doi magnifici ai court-urilor a avut nevoie de primele patru seturi ca un pretext pentru cel de-al cincilea, cel care a cuprins cam tot ce putea să cuprindă un regal sportiv. Setul decisiv a fost ca un revolver de ruletă rusă, cu glonţul pe ţeavă la fiecare apăsare pe trăgaci, gata să îl spulbere pe unul dintre protagonişti şi să îl încoroneze pe celălalt, indiferent care dintre ei. M-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă organizatorii nu ar fi limitat, în premieră, prelungirile până la 12 la 12 şi dacă nu cumva au făcut-o special, bănuind ce urma să se întâmple? Până unde ar fi mers această alternanţă magică ce făcea ca niciunul să nu poate lua avansul decisiv? Părea că veghează de undeva din tribună un demon al tenisului care urmărea  cu atenţie scorul, intervenind prompt atunci când echilibrul ameninţa să debalanseze spectacolul unic ce trebuia să meargă mai departe.

A câştigat Djokovic, stăpânul tie-break-urilor. Cu două a câştigat seturile preliminare iar cu al treilea partida. Şi-a înscris în palmares cel de-al cincilea titlu la cel mai prestigios turneu. Dar la fel de bine putea să câştige Federer, care a avut câteva mingi de meci, intrând astfel în posesia celui de al nouălea titlu, în calitatea sa de „acţionar majoritar” al turneului (Djokovic deţine această calitate la Australian Open, iar Nadal la Roland Garros).

Deşi pare imposibil - dar câte lucruri imposibile nu s-au întâmplat în această partidă istorică? - organizatorii ar fi trebuit să inventeze soluţia a doi câştigători, dacă scorul devenea 12 la 12. Ar fi fost mai drept. Dar, de când lumea, învingătorul ia totul iar învinsul rămâne cu speranţa unui alt prilej. Pentru Federer poate că aceasta ar fi ar fi fost ultima şansă. Are 37 de ani şi, inevitabil, va veni declinul. Dacă câştiga se putea retrage în plină glorie, iar Djokovic, la cei 33 de ani ai săi, avea tot timpul să mai câştige nişte titluri. Iar dacă vorbim de dreptate, poate că pe prima treaptă a podiumului de la Wimbledon ar fi trebuit să se afle şi Nadal, cel care completează această tripletă fantastică care domină tenisul actual ca nimeni altădată. Rămâne doar să te mai întrebi dacă ei nu încep să constituie o piedică pentru progresul (până unde?) al acestei discipline, blocând drumul outsiderilor.

A fost cu adevărat un meci de vis, în care cei doi păreau la un moment dat nişte roboţi programaţi să gestioneze perfect tăria loviturilor, traiectoria mingii şi tehnica replicii. Unica undă de umanitate au constituit-o greşelile neforţate, cele care, de altfel, au contabilizat scorul, pentru că cele câştigătoare intrau în logica lucrurilor

Alături de finala feminină am avut şansa să asistăm la unul dintre reperele istorice memorabile ale tenisului, care a reunit pe arena centrală patru legende ale sportului care doar la Wimbledon continuă să fie alb.