Rotirea cadrelor

Cu fiecare lucru grav care se întâmplă în societate, la fiecare analiză aprofundată reies sumedenie de motive de îngrijorare legate de modul în care se leagă complicităţile şi aranjamentele de la nivel local, care favorizează fenomene şi desfăşurări ce pun sub semnul întrebării existenţa reală şi funcţionarea optimă a statului de drept.

Ancheta de la Caracal este un exemplu din care concluzionăm cu uşurinţă că reaua voinţă şi incompetenţa îşi dau mâna în a slăbi autoritatea instituţiilor şi încrederea cetăţeanului în ele. De cele mai multe ori oligarhiile locale se compun din persoane care sunt legate prin relaţii de familie, vecinătate, prietenie şi interese comune şi care se sprijină reciproc pentru a promova şi a dobândi mai multă influenţă. Situaţia cronică din Olt - considerat patria conivenţei dintre autorităţi şi lumea interlopă - este tipică. Pe acolo nu se mai face nici o deosebire între statutul de politician, magistrat, poliţist, om de afaceri sau lider de clanuri mafiote, toţi fiind mixaţi în aşa zisa high life care deţine putere şi bani, putându-le oferi în funcţie de interese.

Îmi amintesc chiar că, la Craiova, o judecătoare trăia bine mersi cu hacker căutat de americani pentru fraude informatice, iar beizadeaua unui judecător era făcută scăpată de poliţişti după fiecare ispravă penală.

Caracalul pare a fi o mostră sugestivă a acestui sistem în care ţesătura de interese a celor care deţin în diverse grade puterea reprezintă o fortăreaţă indestructibilă. Şi cum să nu fie,  atâta timp cât şeful Poliţiei, de pildă, recent pensionat, se află în diverse funcţii în acelaşi loc încă din anii 90, fiind menţinut şi promovat sistematic pentru calităţile sale profesionale, desigur. Mai ales că şi nevasta este un reputat şef de secţie de poliţie într-o comună din apropiere.

Ceauşescu avea un principiu de conducere pe care democraţia l-a abandonat la coşul de gunoi ideologic: rotirea cadrelor.  În nici o instituţie de forţă - partid, magistratură, miliţie, securitate - şefii nu erau localnici. Erau aduşi de prin alte părţi, tocmai pentru a se evita formarea de structuri care să scape de sub control. O funcţie la vârf implica disponibilitatea de a deveni un soi de voiajor care îşi exercită îndatoririle indiferent unde îl trimiteau partidul şi statul. Era, desigur, un mecanism de control tipic sistemului totalitar, dar şi democraţia are nevoie de astfel de instrumente. Pentru ca să nu se mai întâmple ce s-a întâmplat pe la Ploieşti cu DNA sau pe la Oradea cu SRI. Aşa încât nu cred că ar fi nefiresc să se creeze prin lege nişte reguli de exercitare „rotativă” a puterii (ca la Consiliul european!) în câteva dintre domeniile de forţă ale statului: poliţie, parchet, servicii secrete, în special.