România Mare... dar săracă

Deşi România a trecut prin mai multe perioade grele din punct de vedere economico-social, nimic nu s-a putut compara cu dezastrul din perioada interbelică. Mai precis, la începutul anilor 30, România era o ţară falimentară, cu o populaţie în pragul colapsului şi a disperării, cu oameni ajunşi la sapă de lemn, la mâna cămătarilor şi la mila statului. În istoria românilor, perioada 1930-1933, a fost marcată de o mare criză economică, considerat cel mai mare dezastru economic din istoria ţării noastre, cu grave consecinţe, pe termen lung, asupra populaţiei.

Valul dezastrului a venit din SUA
Dezastrul economic care a lovit România începând cu anul 1929-1930, şi-a avut originea în Statele Unite, fiind consecinţa unor politici economice catastrofale care au ajuns să afecteze întregul mapamond. După Primul Război Mondial, Statele Unite ale Americii, în special, au cunoscut o prosperitatea fără precedent, cunoscută în istorie drept ”the roaring 20's”. În spatele acestei prosperităţi se ascundeau însă germenii catastrofei financiare. Bancherii şi industriaşii deveniseră eroi naţionali şi exemple de urmat în societate. Industria înflorise, oamenii se îmbogăţeau dar producţia creştea într-un mod nefiresc, cu mult peste puterea de cumpărare a oamenilor. Inovaţiile tehnologice au sporit şi mai mult producţia industrială. Se producea mai mult decât se cumpăra. Inclusiv producţia agricolă crescuse incredibil. Erau ani de pace, ani buni.
Visul american de îmbogăţire a fost alimentate de Charles Mitchell, preşedintele National City Bank, un bogătaş, eroul american al anilor 20. Mitchell inspirat de succesul obligaţiunilor Liberty din ultimii doi ani ai Primului Război mondial, obligaţiuni pentru susţinerea efortului aliat, a introdus conceptul de investiţie în mintea americanilor simpli.  Mitchell a deschis birourile borkerilor de-a lungul ţării pentru a sastisface şi a încuraja investiţiile americanilor în piaţa de acţiuni. Mirajului jocului la bursă a cuprins întreaga Americă. Toată lumea cumpăra acţiuni şi spera să se îmbogăţească. Oamenii se împrumutau la bănci pentru a intra în joc. S-a ajuns la situaţia în care 90% din valoarea acţiunilor să fie împrumutată. Băncile au intrat şi ele în această nebunie.  Au apărut buclele speculative, ilegalităţie, iar valoarea împrumuturilor o depăşea pe cea a câştigurilor reale. Preţurile creşteau cu peste 15% pe an iar cererea nu reuşea să acopere producţia uriaşă. Mărfurile rămâneau în depozite iar fermierii îşi vindeau marfa pe nimic. Se prefigura dezastrul. Care a şi venit pe data de 24 octombrie 1929, la New York, pe Wall Street, centrul speculaţiilor la bursă. Cu o zi înaintea fuseseră vândute haotic peste 2.6 milioane de acţiuni. Brokerii din bula speculativă aiu plătit 120 de milioane de dolari investitorilor străini care au părăsit ţara. Toată lumea vindea din dorinţa de a face bani. Nimeni nu mai cumpăra. Echilibrul fragil al bursei s-a rupt. Timp de două săptămâni bursa s-a prăbuşit constant, cu implicaţii devastatoare. Sute de mii de oameni au sărăcit instant. Unda de şoc s-a propagat în toată lumea. Era începutul Marii Crize Economice.

„Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh al agriculturii române”
Marea Criză Economică a ajuns şi în România Mare. Nu imediat. S-a ajuns la apogeu abia la doi ani, după „joia neagră”, adică dezastrul bursei de pe Wall Street. În plus, românii se confruntau cu alte probleme şi aveau alte particularităţi. Criza a venit pe alte tare economice ale României interbelice. După Primul Război Mondial, suprafaţa României crescuse considerabil, prin alipirea Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei. Deşi stătea bine la nivel european ca suprafaţă şi număr de locuitori, România Mare avea probleme sociale serioase. Aproximativ 78% din populaţie era formată din ţărani. După marea împroprietărire de la începutul anilor 20, ţăranii nu au prosperat.
Din contră, cu proprietăţi relativ mici pe care nu le puteau lucra eficient, au ajuns rapid pe mâna cămătarilor. Ba chiar, Ministrul Agriculturii îi sfătuia să se împrumute pe la bănci, pentru a face agricultură modernă. „Agricultura nu se mai face azi numai cu oasele. Trebuie să ne grăbim şi noi ca să nu ne dea cumpăna lumii peste cap. Credit, organizare şi educaţie sunt Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh al agriculturii române“, preciza Ion Mihalache, ministrul Agriculturii la acea vreme, în manifestul „O scrisoare către plugari”. Ţăranii au rămas însă tot săraci, mulţi fără şcoală. Analfabetismul în anii 20 atingea cote alarmate, în România. Industria abia începea să se dezvolte, timid. Muncitorii de la oraşe trăiau pe salarii mizere, în mahalale la fel de mizere. Putere reală de cumpărare aveau doar orăşenii care aveau afaceri cu statul, lucrau la stat, bancherii, patronii de fabricii, militarii, oamenii cu funcţie şi moşierii stabiliţi pe la oraş.

Împrumuturile, un an bun şi dezastrul economiei româneşti
Pentru a încerca să se întreţină sau chiar să facă avere, ţăranii au ajuns să se împrumute la bănci. Fie să-şi cumpere pământ mai mult, utilaje sau animale, fie pentru a investi în crâşme sau magazine universale pe la sat. Moşierii, la rândul lor, simţind perspectiva câştigului s-au împrumutat pentru a-şi spori producţia fermelor. În anul 1929, în timp ce americanii îşi smulgeau părul din cap, la fel ca mulţi europeni care investiseră prin bursele americane, ţăranii şi moşierii români, sărbătoreau. Fusese un an bun, iar recoltele incredibil de bogate. Investiţiile în agricultură păreau că dau roade.
Din cauza prăbuşirii bursei în New York, preţurile de export au scăzut dramatic. În plus, grâul american, procesat mai rapid prin metode mai moderne şi implicit mai ieftin, a dat o lovitură cumplită fermierilor români. Dacă în 1929, ţăranii, moşierii şi samsarii de cereale au reuşit să vândă cumva grâul dar şi alte mărfuri agricole, anul următor, în 1930, a venit dezastrul şi la români. Preţul chintalului de grâu nu mai acoperea nici măcar cheltuielile de producţie. Preţurile la produsele agricole au scăzut cu 70%. Într-o ţară agricolă, ca România, dezastrul a fost total. Peste noapte moşierii au ajuns faliţi, la fel şi intermediari sau comercianţii de cereale. De ţărani nici nu mai are rost să vorbim. Nu aveau ce mânca. Nu-şi puteau achita taxele şi nici datoriile la bănci. În anul 1932, peste 2.5 milioane de agricultori aveau datorii neachitate la bănci, în valoare de 52 de miliarde de lei.

O ţară de săraci şi de şomeri
Efectele sociale au fost devastatoare. Cămătarii profitau de starea de mizerie a ţăranilor. Le împrumutau bani, cu dobânzi uriaşe, să supravieţuiască, după care, fiindcă nu reuşeau să plătească, le luau pământul şi agoniseala, lăsându-i în sapă de lemn. La oraşe, mahalele erau în strare deplorabilă. Infracţionalitatea era în floare, oamenii dădeau în cap pentru o gură de mâncare. Oferta a scăzut dramatic, iar atelierele mici se închideau pe capete. Nimeni nu mai cumpăra nimic. În afară de mâncare, pentru a supravieţui. Marii industriaşi s-au trezit şi ei pe chituci, marcaţi mai ales de criza exporturilor.
La grâu şi petrol, exporturile româneşti au scăzut cu 58%. Au urmat concedierile masive. Între 1930 şi 1933, peste 500 de fabrici au dat faliment, iar peste 300.000 de români ajunseseră şomeri. Producţia industrială a scăzut cu 28.4 miliarde de lei. Patronii falimentaţi peste noapte şi angajaţii concediaţi se sinucideau pe capete. „Cruciadele au introdus lepra în Europa. Războiul mondial a determinat şomajul. România numără foarte mulţi şomeri, dar nu s-a gândit nimeni până acum să încerce o statistică. Ne putem face totuşi o idee destul de documentată trecând prin faţa Azilului de noapte, prin piaţa Halelor Centrale sau prin grădinile publice.
Sunt colţuri din Cişmigiu, care par animate de cadavre automate; sediul şomerilor, locul lor de întâlnire şi consolare reciprocă, în aşteptarea timpurilor mai bune. Se găsesc printre ei oameni care au fost până mai ieri funcţionari cu oarecare vază, lucrători care îşi cunosc bine meseria, absolvenţi ai diverselor şcoli de specialitate, în sfârşit, oameni capabili să muncească şi să producă, dar cărora nu li se oferă posibilitatea.”, se arată în revista „Realitatea ilustrată” din 1930. În anul 1931, până şi puternica bancă Marmorosch Blank a celebrului Aristide Blank a dat faliment. De altfel, dezechilibrul bancar a fost creat şi de faptul că în perioada 1929-1931, băncile şi întreprinderile cu capital străin au plecat din România, retrăgând din ţară peste 18 miliarde de lei, pentru a-şi salva profitul.

În plin criză economică, Iorga îşi bătea joc de profesori, pe malul mării
Nici de această dată, autorităţile româneşti nu au fost la înălţimea. Aşa cum s-a întâmplat cu Răscoala de la 1907 sau cu Primul Război Mondial, autorităţile au luat deciziile greşite, pe spinarea populaţiei. În 1931, au început „curbele de sacrificiu”, evident ale populaţiei de rând,nu şi a parlamentarilor sau a funcţionarilor cu ştaif. Salariile au fost tăiate la jumătate sporind şi mai tare mizerie şi sărăcia. În 1932, salariile au mai fost tăiate cu încă 12%. Oamenii erau efectiv disperaţi. Economia se prăbuşea, mai ales că cererea aproape dispăruse, din cauza lipsei de bani. Salariile profesorilor şi educatorilor aveau şase luni de întârziere. În tot acest timp, primul ministru de la aceea vreme( 1931-19320, Nicolae Iorga, se relaxa, la mare, la Mamaia.
O delegaţie de profesori la căutat la Mamaia, strigându-şi disperarea. Au fos trataţi în mod cinic şi în bătaie de joc. Le-a transmis „Dacă eraţi disperaţi, nu veneaţi în casa mea, pentru că alături este marea". În această perioadă au fost puternice greve muncitoreşti, în Valea Jiului, pe Valea Prahovei, la Atelierele „Griviţa”. Criza a început să scadă ca intensitate după anul 1933. Repercursiunile au fost cumplite. În primul rând, criza socială a deschis drumul extremismului, ca de altfel peste tot în Europa. Oamenii îşi pierduseră încrederea în politicienii democraţi şi căutau salvatori cu mesaje mesianice, care alimentau naţionalismul.