Roba cu cătușe

Vreme de vreo cinci ani după Revoluție, unul dintre cele mai îndrăgite refrene ale celor care încercau să justifice corupția din rândul magistraților, era acela că sunt prost plătiți și, în consecință, supuși tentanțiilor. Anomalia a fost corectată cu vârf și îndesat de-a lungul guvernărilor care au urmat, astfel încât astăzi magistrații sunt printre cei mai bine plătiți bugetari, cu sume care variază – în funcție de grade și vechime – de la 50.000 până la peste 200.000 de lei. Adică între 10.000 și 40.000 de euro. Mai mult și decât președintele, și decât premierul, ca să nu mai vorbim de bieții miniștri, care abia-și trag zilele dacă n-ar primi niște CA-uri sau alte bonusuri. În aceste condiții, omul simplu care vede în judecător un Dumnezeu cu putere de viață și de moarte asupra sa, așteaptă un comportament pe măsură: omul în robă trebuie să fie un apostol al dreptății și al respectului legii. Că lucrurile nu stau deloc așa ne-o dovedește „cronica neagră” zilnică în care, pe lângă crime, jafuri, traficuri de tot felul întâlnim cu regularitate magistrați prinși cu mâța-n sac. Adică prestând dreptatea după un mercurial ca la piață. Desigur, îți trebuie o structură psihică solidă ca să rămâi corect și cinstit într-un mediu în care necinstea și incorectitudinea sunt reguli de viață. Să ști că de decizia ta – irevocabilă – depinde soarta unui om și că asta poate avea un preț. N-am nici o îndoială că în sistem sunt nu puțini astfel de oameni. Ei, însă, nu mai fac regula. Regula o fac cei care induc cel puțin nedumerire prin deciziile lor pe care nu sunt obligați să le motiveze fiind, nu-i așa, inamovibili. Am încercat să mă pun în situația celor două doamne judecătoare de la Curtea de Apel București: Viorica Dinu și Antonela Costache. Persoane respectate și cu autoritate. La ele ajungeau de regulă cele mai complicate dosare – peste câteva zile urmau să decidă dacă Adrian Năstase va fi eliberat înainte de termen sau nu. Privite zi de zi cu respect și speranță de cei care le treceau pe dinainte. Obișnuite să fie înconjurate de considerația celor din jur. Cum se vor fi simțit când polițiștii le-au pus la delicatele mâini cu care semnau sentințele, cătușele? Cum se va fi prăbușit, în acel moment, un întreg edificiu de viață? Ce vor fi simțit în momentul în care au intrat în celulă, hărăzită până atunci doar celor pe care îi judecau? Trecerea dintr-o parte în alta a legii este dureroasă pentru oricine, dar cu atât mai mult pentru un om al legii. Ea s-a produs însă, cu mult înainte de punerea cătușelor: atunci când s-a făcut primul pas spre fărădelege. Când s-a plecat urechea la prima propunere. Când s-au pus în poșetele scumpe primii banii murdari. Când nivelul de viață a crescut peste ceea ce le-ar fi dat dreptul bonul (statul) de salariu... P.S. Poate că aceste rânduri ar fi trebuit să înceapă cu vizita pe care reporterii au făcut-o, după arestare, la locuințele celor două judecătoare. Vile impunătoare, ostentative, fără nici o legătură cu decența și modestia unui veritabil slujitor al legii...