Riscul în politică

PNL-ul, cel „mare”, a riscat: nu putea să nu profite de oportunitatea unei moţiuni de cenzură, fără riscul de a-şi dezamăgi susţinătorii. Aşa că a pornit la luptă, deşi ştia că e dinainte pierdută. Ce-a obţinut?

Nimic altceva decât confirmarea faptului că nu dispune de forţa necesară pentru a veni la putere înainte de un nou test electoral. Şi a constatării că în politică, etica joacă un rol minor. De serviciu. O ţară poate funcţiona şi cu un premier inculpat. Nu e o noutate. S-a întâmplat şi la case mai mari şi mai democrate. Italia, de pildă.

Ponta a riscat şi el, demisionând din funcţia de şef de partid pentru a şi-o putea păstra pe aceea de şef de guvern. A dat, de bună voie, din mână, instrumentul puterii. A riscat şi el. Un risc calculat, însă: ştia că partidul nu va renunţa la el atâta timp riscă să piardă puterea.

Dragnea rămâne, însă, gamblerul „numărul unu”. Purtând povara unei condamnări (nedefinitive) a abandonat palierul guvernamental agăţându-se însă cu disperare de cel politic. A luptat împotriva fostului său prieten şi aliat, care prefera în locul său o persoană mai supusă, a pus mâna printr-un gest de forţă pe preşedinţia interimară şi vizează acum preşedinţia propriu-zisă. Spune el că riscă acest demers, în condiţiile în care nu e deloc sigur că va scăpa de povara condamnării definitive. Nu este, însă, riscul său propriu. Este riscul unui partid care se poate trezi nu doar cu un premier condamnat, dar şi cu un preşedinte scos din joc din aceleaşi motive. Cum poate face faţă presiunilor politice un partid atins, mortal aproape, în structura şi imaginea sa? Cu ce moral se vor prezenta la urne social-democraţii purtând în spinare o asemenea povară?

Şi preşedintele Iohannis riscă. La el însă, riscul este mai puţin grav. Afirmându-şi mai des decât e nevoie sprijinul pentru un partid incapabil să găsească mijloacele de a-şi creşte popularitatea şi de a câştiga încredere, invocând la fel de des ideea „partidului meu” - unul care, de fapt, nu-i aparţine deloc şi de care nu-l leagă nimic - riscă şi el să piardă suportul celor care l-au considerat capabil să facă o altfel de politică. În loc să tot reia placa asta zgâriată, Iohannis ar fi trebuit să rişte construcţia unui nou edificiu politic, desprins de ereditatea băsistă şi pe care să se poată baza. Pentru că este tot mai greu de presupus că în PNL se va instala pacea şi liniştea în urma eşecurilor în serie şi că viermele sciziunii nu va lucra, tot mai eficient.

Riscul cel mai mare şi-l asumă însă ţara. O ţară care nu-şi găseşte busola şi nici soluţiile la rotaţia păguboasă a aceleiaşi figuri şi năravuri, doar cu denumiri schimbate.