Revoluţie sau lovitură de stat?

Este primul an dintre cei care au trecut de la Revoluţie în care nu aş mai fi dorit să scriu nimic. Cred că e timpul să se aştearnă liniştea asupra acestui subiect pe care nu facem decât să îl maculăm prin interpretări şi ştiutele contestări. Nici una dintre acestea nu mă poate influenţa, pentru că spre deosebire de prea numeroşii contestatari eu am fost acolo. Am trăit-o ca să spun aşa, pe pielea mea…
Ultima interpretare aparţine doamnei Ana Blandiana. Şi dânsa a fost acolo, dar de cealaltă parte. Alături de Gogu Rădulescu şi de alţi câţiva lideri cu “faţă umană”. Atunci când afirmă, însă, că a fost o lovitură de stat, nu o revoluţie, probabil că lucrează cu date şi argumente în posesia cărora doar dânsa va fi fost.
A fost o REVOLUŢIE. Fără nici un dubiu. România a fost singura ţară din Est care a răsturnat un sistem printr-o voinţă colectivă pe care nu au putut să o manipuleze nici unele dintre scenariile pregătite atunci. Căci cine ar fi putut să “dirijeze” zecile, sutele de mii de oameni care în 22, de dimineaţă, au ieşit în lungi coloane cu drapele găurite de la întreprinderi din toate sectoarele Capitalei, prin porţile sudate de administraţii, pentru a afla şi a se reuni în Piaţa Palatului, făcând imposibilă orice intervenţie a armatei? Cine şi cum i-ar fi putut convinge să facă ce-au făcut pe cei care au spart mitingul 21 şi au înălţat baricada de la Intercontinental, rezistând sub gloanţe până la intervenţia tancurilor? Sunt moment pe care le-am trăit şi îmi va fi greu să uit determinarea aproape inconştientă a celor care au înfruntat cordoanele de militari înarmate cu gloanţele de război. Nimeni nu va putea înţelege, dacă nu a fost acolo, sentimentul pe care l-am încercat ridicând de pe caldarâm tubul încă fierbinte al unui cartuş tras în aer de un soldat speriat. Nu cei câţiva lideri care s-au afirmat în acel vârtej şi despre care se pot ţese poveşti de genul celei spuse de Ana Blandiana au fost cei care au făcut revoluţia, ci mulţimile din jurul lor, care le-au acceptat notorietatea. O lovitură de stat se dă cu o mână de oameni înarmaţi cu spijin militar, înlocuindu-se un dictator cu altul. Nu cu sute de unii, cu aproape totalitatea unei ţări sătule de presiunile ideologice suportate vreme de o jumătate de secol. Revoluţia nu s-a făcut pentru mai multă hrană (era, totuşi, suficientă, cea care era “repartizată”), ci pentru a putea gândi şi a putea spune ce gândeşti. Asta au înţeles cei care au scandat, cu îndârjire, în piaţa din care tocmai decolase spre istorie elicopterul în care se îmbarcase deja trecutul cuvântul emblematic al momentului: LIBERTATE! Cel care mi-a stăruit în minte până când, alături de colegii de la fosta “Informaţie”, am decis care va fi numele primului “ziar liber al Revoluţiei”, cum a stat scris pe frontispiciul său ăână când economia de piaţă l-a şters.
Mi-e greu să cred că o lovitură de stat s-ar fi putut bucura de entuziasmul şi susţinerea unanimă pe care a provocat-o schimbarea din 22 decembrie. O schimbare profundă, care a avut nevoie de timp şi de înţelegere ca să se cristalizeze şi fără care nu cred că am fi putut vorbi astăzi, despre ce s-a întâmplat cu adevărat atunci: Revoluţie sau Lovitură de stat…