Revoluţia galbenă

La fluierul de debut al meciului de deschidere a Campionatului Mondial de Fotbal, de pe stadionul neterminat din Sao Paolo (o noutate absolută, petrecută sub ochii FIFA) am avut senzaţia că asist la o întâlnire din Champions League. Fiecare jucător – cu excepţia câte unuia de la fiecare echipă – care joacă în campionatele naţionale, se identifica cu marile echipe profesioniste din Europa, aşa încât puteai să te întrebi ce caută afacerea asta în America de Sud.
La primele mingi schimbate de idolii Copacabanei, vulcanul galben din tribune a erupt într-o dezlănţuire unică, tipică continentului. Numai că atunci când mingea şutată de un jucător cu echipament ca o tablă de şah a ricoşat din piciorul lui Marcelo în poartă, muntele de speranţă s-a prăbuşit în hăul deznădejdii: aşa ceva nu era posibil! Nu trebuia să se întâmple!
Instantaneu, m-am gândit la ce-ar fi putut însemna o victorie a Croaţiei, pe fondul evenimentelor deja produse în perioada de dinaintea Campionatului şi singurul lucru care mi-a venit în minte a fost: revoluţia! O revoltă populară care să măture guvernul şi politicenii care au sacrificat încă odată existenţa a milioane de oameni pentru care singurul refugiu din faţa mizeriei îl constituie fotbalul. Bănuiesc ce-a fost şi-n sufletul preşedintei Dilma Russeff, aflată în tribună într-un soi de incognito care a făcut ca momentul festiv să nu fie marcat de nici un discurs, publicul fiind foarte mulţumit să o vadă şi să o asculte pe Jennifer Lopez în echipament de samba.
Deruta – provocată şi de stilul bătăios al croaţilor, o naţie care nu se împacă niciodată cu ideea înfrângerii – a durat până când omul în care sunt puse toate speranţele Braziliei le-a confirmat, egalând după o acţiune spectaculoasă. Neymar a dovedit de ce s-au dat atâţia bani pe el în Europa, readucând la viaţă tribuna. Aripa cea mai agresivă a fostei Iugoslavii n-a depus armele şi a făcut ca glonţul să treacă de câteva ori pe la urechile lui Julio Cesar, cel refugiat în Canada (?). Ordinea de drept a fost restabilită de arbitrul japonez care a arătat că ştie să respecte gazdele, acordându-le acestora un penalty – discutabil ca orice penalty. Exploziile de vitalitate ale brazilienilor s-au lovit însă mai mereu de dârzenia croaţilor şi doar golul lui Neymar a părut că stabilizează o situaţie pe care reuşita lui Oscar, de după timpul de joc regulamentar, a tranşat-o mai clar decât a fost în realitate.
Brazilienii au scăpat cu faţa curată după debut. De aici înainte îi aşteaptă un adevărat calvar. Pentru că orice eşec al lor poate să arunce în aer întreaga competiţie. Revoluţia galbenă pândeşte de după fiecare colţ al unui teren în care se poate întâmpla orice. Jocul nu mai e joc, ci devine o probă de supravieţuire, nu doar pentru fotbalişti, într-o ţară în care fotbalul reprezintă un mod de viaţă…