Rețeaua

Este, într-un fel, comică surprinderea cu care opinia publică ia act de fiecare deconspirare - nevoită mai mult sau mai puțin voluntară - a informațiilor fostei Securități. Și asta pentru simplul motiv că, din variate motive, niciodată până acum fenomenul nu a fost abordat în întregul său, ca structură aproape oficială a instituțiilor responsabile de represiunea față de „atitudinile dușmănoase”, îndreptate împotriva „ordinii de stat”. Informatorii nu au fost inventați de Securitate. Nici măcar de NKVD. Ei au existat dintodeauna, ca instrument prin care informația putea fi obținută indirect, dar cu atât mai eficient. Informatorii au constituit, mereu, armata din umbră, secretă, de care diversele orânduiri s-au servit pentru a exercita controlul liderilor asupra populației. Statutul lor a fost, mai mereu, la limita legii, cu toate motivațiile introduse pentru a justifica un demers aflat cel mai adesea în afara moralului. Sistemul comunist este însă cel care a dus aproape de perfecțiune sistemul, printr-o abordare „științifică”, întru totul acoperitoare - Securitatea - care, prin diviziile sale responsabile de starea de spirit a populației, acoperea întregul tablou al societății. Fiecare instituție, întreprindere, organizație avea rezidentul său, de cele mai multe ori neacoperit, cunoscut ca atare. Acoperită era doar rețeaua pe care și-o forma aceasta în interior, pentru a se putea afla în posesia tuturor informațiilor care i-ar fi permis să elaboreze fișele și analizele pe care i le cereau șefii. Modalitatea de selecție și de folosire a informațiilor urmăreau, evident anumite criterii, care țineau de profilul psihologic al candidatului, de poziția lui în structură, de frustrările sau de aspirațiile acestuia. Deci, informatori au existat peste tot, în toate segmentele societății. Poate că unele dintr acestea erau abordate cu mai multă atenție decât altele, în funcție de calitatea informațiilor care puteau fi recoltate. Dar nu lipseau de nicăieri! O decoperire reală, eficientă a întregii rețele s-ar putea face foarte simplu pornind de la organigramele Securității și continuând cu organizațiile arondate. Cred că există și norme numerice de informatori care trebuiau recrutați și dacă nu documentele păstrate, măcar evaluările statistice ar putea conduce la alcătuirea și completarea întregului tablou. Dacă este cu adevărat nevoie de el, uneori mă întreb la ce ne-ar folosi lista de vreo patru sute de mii de nume la cât este evaluat numărul total de informatori, dacă îi vom lua la grămadă, fără necesarele delimitări între situațiile și conjuncturile în care s-au produs aceste recrutări, de o varietate ce ține nu doar de presiuni sau șantaj, dar și de interes și de frustrări. Așa că să nu mai ne mirăm că informatorii au fost și printre marii noștri sportivi, printre actori, printre scriitori, printre cercetători, la fel ca și printre muncitori, țărani, meseriași. Să ne mirăm doar de nivelul îngrijorător al apetenței spre delațiune a poporului din care facem parte...