Resemnarea națională

Am tot mai des sentimentul că țara asta are o mare, insurmontabilă problemă: aceea a neputinței! O neputință cronică de a face, pe care o împărtășesc, aproape fără excepție, cei care trebuie să facă. Numiți sau aleși, cu toții se împiedică de propriile limite, de limitele sistemului creat de ei înșiși, de neîncrederea în propriile puteri și de lehamitea pe care o generează, până la urmă, toate acestea la un loc. Dăm tot mai des impresia unei colectivități care merge spre nicăieri, fără a ține cont de vreo busolă. Îmi dau seama că efectele externe ale crizei economice au o pondere importantă în această stare, dar și fără ea, țara dădea semnele unei împiedicări cronice. N-am să dau decât un singur exemplu: ceea ce ne deosebește radical de „familia” europeană în care am fost acceptați, în baza unor speranțe care nu se împlinesc, este infrastructura. Drumurile. România are, probabil, cele mai proaste drumuri din Uniunea Europeană. Harta rutieră a Europei se cam oprește la intrarea în țară unde, pe o imensă pată albă, cartografii ar putea să scrie precum cei din Evul Mediu: „Hic sunt leones!”. Aici sunt gropi. Aici nu sunt semnalizatoare. Aici sunt poduri pe care le ia prima apă! Aici sunt căi ferate care alunecă cu tot cu trenuri. Aici se deraiază din două în două zile. Aici sunt drumuri modernizate care se închid a doua zi după ce li se taie panglica. Aici sunt tot felul de panglicari care fac proiecte pentru care nu se găsesc executanții dispuși să plătească șpaga pretinsă. Aici sunt responsabili care nu sunt în stare să exproprieze porțiunile pe care ar trebui să înceapă lucrurile. Aici sunt instituții de resort care încasează bani pe fel de fel de taxe dar nu reușesc, nici să astupe gropi, nici să asigure o fluență corespunzătoare a traficului. Practic, România este o țară greu de străbătut, periculos chiar, în care știi (dacă știi) când pleci, dar nu vei ști niciodată când ajungi. O țară cu miniștri de doi bani, care vin și pleacă bifând doar șpăgi. O țară în care, de la Ceaușescu până la prima porțiune de autostradă nouă au trecut mai bine de patru decenii și în care, în aproape 8 ani s-au mai făcut doar vreo câțiva zeci de kilometri. Perspectiva României de a se conecta la marile trasee internaționale este una tot mai îndepărtată, atâta timp cât ministerul dlui Berceanu nu reusește nici măcar să repare drumurile cu banii pe care-i are. România este o țară mai ușor de evitat decât de traversat. Și așa va rămâne atâta timp cât neputința cronică a celor puși să o administreze va beneficia de înțelegerea resemnată a unui popor care nu mai crede în nimic și în nimeni.