Repetabila povară

A început campania electorală a scrutinului care ne va face cadou o nouă garnitură de primari. Vom asista, tradițional, la o ploaie de promisiuni, angajamente și intenții care se vor converti în următorii patru ani în tot atâtea minciuni și păcăleli. Și nu vom avea ce și cui să reproșăm. Pentru că unul dintre efectele perverse ale democrației este că pe mincinoșii, parveniții și hoții pe care-i va avea în fruntea sa administrația locală nu i-a impus nimeni. Nu ne-a forțat nimeni să-i alegem. Am făcut-o singuri, cu mâna noastră. Este o povară repetabilă, de a tot spera și de a nu ni se îndeplini - decât parțial sau strâmb - speranțele. O povară împotriva căreia ne luăm ca aliat speranța. Speranța că cei de mâine vor fi mai buni și mai corecți decât cei de ieri. Că vor avea în vedere binele comun, al tuturor, și nu doar pe cel personal sau al găștii din care fac parte. Că vor munci și că proiectele lor nu vor urmări alte scopuri decât cele enunțate. Sperăm, deși nimic din ceea ce s-a întâmplat până acum, în democrația postdecembristă, nu ne îndreptățește speranțele. Aleșii noștri din 1996 n-au fost mai buni decât cei din 1992 și nici cei din 2004 mai buni ca cei din 2000. Au fost o apă și-un pământ, oameni incapabili să lupte cu propriile lor limite, darmite cu cele ale sistemului. Partea cea mai comică - și mai tristă în același timp - va fi că în luna care urmează ni se vor dezvălui tot atâtea adevăruri dure despre lipsa de performanță a celor care s-au aflat în capul mesei, pe câte vom afla în următoarea campanie despre cei care acum se dau zmei ai dreptății și ai binelui public. Este un circ nesfârșit la care asistăm și pe care-l trăim, în mod paradoxal, ca și cum nu ne-am fi fript de atâtea ori. Memoria colectivă se dovedește însă suficient de scurtă pentru ca politicienii să profite, iar speranța mai puternică decât realitatea. Ăsta-i jocul! Să-l mai jucăm o dată...