Remanierea tehnocrată

Nu ştiu de ce a avut nevoie premierul Cioloş să menţioneze în interviul său de duminică chestia cu cartelele pre-pay, care oricum nu avea nici o legătură cu ce se discuta acolo. În felul acesta n-a reuşit decât să atragă atenţia asupra faptului că pledează – de voie sau de nevoie – pentru legea Big Brother. Ar fi trebuit să-i lase pe alţii să facă treaba asta, el având deja destule pe cap.
Cum e raportul făcut de Corpul de Control despre modul în care IGSU a gestionat accidentul de la Colectiv. Nu am nici o îndoială că au existat – şi s-au şi găsit – numeroase elemente care să ateste faptul că intervenţia n-a fost „ca la carte”. Dar ce intervenţie poate merge ca unsă la un eveniment nu doar neprevăzut, dar şi de o asemenea gravitate? Se vede de la o poştă că cei care au efectuat analiza n-au mai avut de-a face în viaţa lor cu astfel de situaţii. Altminteri nu ar fi reproşat că, de pildă, primele intervenţii au avut loc direct pe asfalt! Păi, unde, Doamne iartă-ne, să fi avut loc când era vorba de zeci de morţi şi sute de răniţi? Unde s-a putut pentru a se lua cele mai rapide măsuri. Probabil că în mintea anchetatorilor era ideea că întâi trebuiau montate nişte corturi, apoi asigurat inventarul şi abia după aceea să fie luate în primire victimele. Raportul este prea plin de generalităţi şi de aprecieri urechiste ca să poată fi luat în serios şi să genereze sancţiunile despre care chiar Cioloş a spus că nu se impun.
Principala victimă a acestui raport este doctorul Arafat, în spinarea căruia se aruncă toate nereuşitele sistemului – un sistem care abia odată cu el a început să fie construit. Are, desigur, la rândul lui duşmani şi persoane invidioase pe ascensiunea sa, aşa încât ar fi trebuit să se aştepte la asemenea reacţii. Scoaterea lui din joc ar fi însă cea mai mare greşeală pe care ar putea să o facă Cioloş şi ar putea avea urmările pe care le-a avut precedenta încercare a lui Băsescu în legătură cu acelaşi personaj.
Şi, oricum, premierul are probleme mult mai mari decât aceasta. La aproape patru luni de la preluarea mandatului cu o echipă încropită, slăbiciunile acesteia se văd mai bine ca oricând. Cu excepţia câtorva oameni cu experienţă şi autoritate – şi aici îi am în vedere pe Dâncu, Comănescu sau Motoc – restul miniştrilor sunt, practic, nişte neaveniţi, care nu aveau ce căuta într-o asemenea structură. Socoteala de la Bruxelles a premierului, că aduce de acolo oameni obişnuiţi să lucreze după sisteme moderne şi eficicente, nu s-a potrivit cu cea de la Bucureşti. Ce fel de politică să faci cu personaje complet aeriene ca Prună, Paşca, Dragu şi alte câteva vedete culese de prin birourile neexecutive ale Comisiei Europene, cărora le este greu să se obişnuiască cu ideea că nu trebuie să facă planuri de viitor, ci doar să gestioneze situaţia prezentă? Aşa încât ideea unei remanieri, tot mai vehiculată pe măsura acumulărilor de gafe ale actualilor titulari, pare să se impună de la sine. Marea problemă pentru Cioloş va fi să aibă mai mult noroc şi să nu înlocuiască nişte miniştrii proşti, cu alţii şi mai proşti.