Remanierea

Data de 1 Septembrie reprezintă scadența guvernului „Boc IV”. N-a fost fixată nici de Parlament, nici de Opoziție. Ci chiar de cel care l-a numit, cu insistență, pe Boc, de patru ori în fruntea unui guvern a cărui reputație o întrece pe cea a tuturor celor care l-au precedat. Sătul și el de bâlbâielile, ineficiența și lipsa de performanțe demonstrate de echipa care s-a instalat la Victoria după realizarea - în modalitatea cunoscută – a unei fragile majorități parlamentare, Băsescu a lansat acest termen. Cu precizarea că la 1 Septembrie, cine nu reușește să facă reforme, trebuie să plece. Până acum, reforma a fost înțeleasă într-un singur fel, de majoritatea deținătorilor de portofolii: să se înscrie în limita fixată de reducerea personalului. După ce au fentat de câte ori au putut această prevedere, acum ar avea de ales: ori taie în carne vie și dau afară tot ce prisosește, ori pleacă chiar ei. Din capul locului trebuie spus că această reformă este una pur „estetică”, de ochii lumii. Ea nu izvorăște dintr-un calcul precis, care să indice care sunt parametrii de funcționare corectă și eficientă a administrației în general. Fiecare ministru a redus după cum l-a tăiat capul, urmărind doar să ajungă la rezultatul final. O adevărată restructurare ar fi pus, din capul locului, problema remodelării întregului ansamblu: este nevoie, în continuare, de 16 ministere? Este justificată funcționarea acestora? N-ar trebui ca aparatul administrativ – principala problemă în raporturile noastre cu FMI – să fie mai adaptat noilor situații intervenite în timpul crizei? Ce vom afla, deci, miercuri (dacă vom afla)? În primul rând că miniștrii și-au îndeplinit măreața sarcină de a-i da afară pe cei fără pile și de a menține, în continuare în funcții călduțe, clientela de partid, pedelistă. Importantă este însă remanierea Guvernului: ce miniștri vor fi schimbați și cu cine? Căci, fără a cădea niște „capete”, toată mișcarea asta este lipsită de rost. Un calcul simplu pe care-l face însăși aripa parlamentară a PDL-ului, cea care suportă în primul rând consecințele erorilor și defecțiunilor aripii ministeriale, este că cel puțin doi miniștri trebuie să dispară rapid: Vlădescu și Șeitan sunt campionii inconsecvenței, ai bâlbâielilor, ai contrazicerilor și ai incapacității de a aborda în mod corect și eficient criza și efectele sale. Apoi, o remaniere care nu-i va cuprinde pe cei cărora li s-a pus definitiv eticheta de profitori și aranjori ai resurselor bugetare – Berceanu – Videanu – Udrea – nu va fi credibilă pentru marele public, aceștia fiind considerați de fapt cei care exercită guvernarea, nu Boc, pe care toată lumea îl percepe ca pe o marionetă fără păreri proprii și fără autoritate. Dar, așa cum se întâmplă deobicei, așteptărilor mari le corespund realizări minore. Cel mai probabil, datorită presiunilor exercitate de aliați, care nu vor accepta să renunțe la portofoliile pe care le dețin, nici modificările în cadrul entității pedeliste nu vor putea fi mai categorice. Așa că, foarte probabil, vom asista la una sau două schimbări „cosmetice” pe un program care nu a funcționat niciodată.